Ce fotbalul uneşte, cine poate dezbina?

În timpul Războiului din Vietnam, Nils Guy simţea că o ia razna. Veştile despre echipa preferată, QPR, pozele, interviurile, toate l-au ţinut în viaţă. Trimise de un puşti de 11 ani...

Când cei de la QPR îi deteră vestea că tre’ să vie tras la ţol festiv la meciul cu Brentford, John Wild nu se arătase surprins. Gândise că se retrage vreun băiat ori e o lansare de card, ceva. Habar nu avea că în jurul lui se croşetase întreaga agapă.

Ploua cu nemiluita când un ţucălar venise cu o umbrelă lângă umărul său. „Mister Wild, să mergem!”. A coborât din tribuna oficială, a intrat pe gazon. Acolo l-a zărit pe Nils, Nils Guy, tipul de care fusese legat cu vreo 50 de ani în urmă, deşi nu-l văzuse, faţă în faţă, niciodată! I-au dat, instant, lacrimile. Le-au dat, instant, lacrimile.

Pe la un 22 de ani, în 1968, Nils Guy, de obârşie din Surrey, Anglia, ţinea cu cei de la QPR. În februarie a decis să-şi schimbe domiciliul. A trecut Atlanticul, în SUA. În 1969 s-a înrolat. A aterizat direct în Vietnam. Războiul l-a terminat. Simţea că se sufocă, simţea teamă, simţea singurătate. Ai lui nu-i prea scriau. Aşa că a luat un creion, o foaie de hârtie şi a aşternut câteva rânduri.

Le-a trimis pe adresa celor de la QPR. „Dacă voi scăpa cu viaţă din infernul ăsta, dacă mă voi întoarce, vreodată, în Anglia, primul lucru pe care-l voi face va fi să vin pe stadionul unicului meu club: QPR. Dacă cineva citeşte acest mesaj şi mă poate ajuta cu nişte veşti, cu nişte poze, mă voi ruga pentru el toată viaţa!”.

Salvat de un băiat de clasa a 4-a!
Băieţii de la echipă au primit rândurile. Un tip fâşneţ s-a gândit să le urce în primul program de meci, cel cu Preston.

John Wild avea 11 ani pe atunci. Venise la joc, pe „Loftus Road”, cu tatăl său. A citit depeşa venită de pe tărâm asiatic. Acasă avea alte programe de joc, tăieturi din ziare, poze din reviste. Le-a pus, pe toate, într-un plic. Prima oară. A adunat insigne. A doua oară. A găsit un interviu cu Rodney Marsh, vedeta acelor vremuri. A treia oară. Aduna bănuţi şi, din agoniseala sa, trimitea către Vietnam plicuri. Mai mari, mai mici, mai grele, mai subţiri…

Nils le-a primit pe toate. „M-au ajutat să trec peste ororile războiului. Pe unele le-am citit imediat după ce respinseserăm atacuri, după ce lângă mine muriseră camarazi. Psihic, eram la pâmânt, dar veştile despre QPR m-au ţinut în viaţă”, avea să declare pentru BBC. Lângă semnătură, punea, de fiecare dată, „Give peace a chance” sau „QPR for the cups!”. Desena un cap de maimuţică, ca un post-scriptum: „Mulţumesc pentru tot. Sper ca într-o bună zi să te pot scoate la o bere!”.

Pe 20 septembrie 1970, după ce văzuse multe grozăvii, s-a întors în SUA. Nils şi John au pierdut legătura. Gata, asta era tot! Ba nu! Prin 1993, ultimului i-a venit o idee. A scris unei asociaţii de veterani, sperând că va primi un răspuns, ceva. A aşteptat degeaba. Wild n-a renunţat, mai ales că era internetului înflorise. A intrat pe Facebook, a întrebat în stânga şi în dreapta. Într-o seară, a lui soaţă l-a găsit cu lacrimi în faţa calculatorului. Un tip de peste 60 de ani plângea pe taste. Îl găsise pe Nils, dialogase cu el, aşa cum o făcuse cu cinci decenii în urmă… Au dat vorbe pentru BBC, dar separat, pentru că unul era în SUA, celălalt, în Anglia.

O bere… lungă de cinci decenii
Atunci au intrat pe fir englezii de la club. Fără ca John să ştie, au vorbit cu fostul combatant. Au aranjat tot, până în cele mai mici detalii, pentru jocul contra lui Brentford, din 10 noiembrie. Gazdele s-au impus cu 3-2, a fost veselie. Acolo, pe gazon, pe o ploaie ce i-a reamintit lui Nils de Vietnam, cei doi s-au salutat şi s-au strâns în braţe.

Doi domni bine, prezentabili, unul la sacou, celălalt tras la cravată. Glasul le tremura, şi-au găsit, cu greu, vorbele la microfon. La final, veteranul a încheiat cu „John, sunt bucuros că te pot scoate la berea aia!”. Au plecat direct spre bar, imediat după aplauze. Ceea ce fotbalul unise nimeni nu putuse să separe. Nici măcar războiul cel blestemat…

* Sursa: Indyrs