Zborul 548

Pe 15 februarie 1961, întreaga echipă americană de patinaj artistic, aflată în drum spre Mondialele de la Praga, îşi pierde viaţa într-un accident aviatic. Cea mai mare tragedie de acest fel petrecută pe pământ belgian

Aşa stăteau de fiecare dată: cum dădeai bineţe avionului, medaliile parcau pe partea dreaptă. În faţă, fetele. Rhode Lee Michelson, 17 ani, bronz. Lângă ea, Laurence Rochon Owen, cu un an mai tânără, campioană a Statelor Unite, şerifă peste toată America de Nord, membră a Echipei Lumii. A ţinut, cu câteva zile în urmă, coperta „Sports Illustrated”, cu titulatura: „Cea mai sexy patinatoare”.

Apoi Stephanie „Steffi” Westerfeld, argint, deja comparată cu imensa Sonja Henie. Veneau bărbaţii. Douglas Ramsay, doar 16 primăveri, de patru ori laureat la campionatele americane, Bradley Lord, „Bătrânul”, 21, membru în World Team, sau Gregory Kelley. Urmau vedetele de la perechi, cu Ila Ray Hadley şi Ray Ellis Hadley Jr. cap de afiş. Antrenorii se aşezaseră pe stânga. Maribel Yerxa Vinson-Owen obţinuse, cu elevele sale, nouă podiumuri, zbura alături de fiicele sale, şi ele patinatoare renumite.

Echipa naţională de patinaj artistic a Statelor Unite, 34 de suflete, se urcase în aeronavă la New York, cu destinaţia Bruxelles. De aici, Praga, unde urmau să aibă loc Campionatele Mondiale. Lecţia era învăţată: mergeau acasă la comunişti, aveau de luptat cu sovieticii. Aparatul era un Boeing 707-329, intrat în serviciu cu doar 28 de luni înainte. Se zburase bine din SUA, şapte ore şi jumătate fără niciun incident. Piloţii – Louis Lambrechts şi Jean Roy – aveau experienţă uriaşă, stătuseră la manşa avioanelor militare. Diane „Dee Dee” Sherbloom, o fată sprinţară, ceruse chiar să stea cu ei în cabină, primise permisiunea.

Două încercări nereuşite
15 februarie 1961. Ceasul turnului de control de pe aeroportul din Bruxelles arată 10:00, ora locală. Ceva nu e în regulă, pentru că legătura radio s-a pierdut de câteva ori, dar, cu toate acestea, se stabileşte că trebuie să aterizeze pe Pista 20. Coboară la 270 de metri, însă piloţii sunt anunţaţi că un avion de mici dimensiuni nu a degajat, aşa că trebuie să urce. Se învârte în cerc, ocheşte Pista 25, dar aceasta nu e operaţională. Se vede cu ochiul liber că are probleme. Pică direct spre pământ, de la 460 de metri, pe pământul unui fermier din Berg, Theo de Laet, care este ucis de un şrapnel.

Toţi cei 18 membri ai naţionalei americane de patinaj artistic decedează pe loc. Împreună cu ei, alte 16 persoane, „legate” de lumea patinelor: antrenori, arbitri, oficiali. Preşedintele John. F. Kennedy, cazat în Biroul Oval de mai puţin de o lună, plânge. Dudley Richards i-a fost prieten apropiat. Mondialele sunt anulate.
Sportul american e devastat. „O întreagă generaţie de sportivi şi de antrenori s-a stins acum”, spune JFK. „Ne trebuie minimum patru ani pentru a ne regrupa”, afirmă oficialul. Se merge acasă la Barbara Roles, medaliată cu bronz în 1960. Fata e retrasă, va deveni mămică. Dar nu are de ales, revine pe patinoar şi câştigă medalia de aur la Campionatele Naţionale din 1962, deşi vine la competiţie cu bebeluşul în cărucior!

Pentru că nu mai au antrenori, americanii deschid barierele, iar britanicul John Nicks preia echipa în toamna lui 1961. Tinerele speranţe sunt obligate să „explodeze”. Scott Allen ia argintul la doar 12 ani. E aruncat în marile competiţii şi, la Jocurile Olimpice de iarnă din 1964, la Innsbruck, face rost de un bronz, în săptămâna în care adună 15 ani de viaţă. Cel mai tânăr laureat din istoria Olimpiadelor Albe chiar şi în ziua de azi!

Cei plecaţi nu sunt uitaţi. Se instituie o bursă, pentru a-i ajuta pe tinerii patinatori. În 2011, întreaga echipă e inclusă în Hall of Fame. La comemorarea a 40 de ani de la tragedie, în Berg-Kampenhout e înălţat un monument: „Sabena Flight 548”.

* Sursa: Smithsonian