„Când ne tac picioarele, morţi suntem!”

A cântat la flaut, s-a antrenat și 11 ore pe zi, a ridicat în picioare o planetă întreagă, a strâns o avere uriașă și a intrat în “Cartea Recordurilor”, cu 35 de bătăi pe secundă. “Ladies and gentlemen, the one and only one, Mister Michael Flatley!”

„Mike, e gata! Auzi? S-a terminat! Nu te mai poţi da jos din pat. Dimineaţa, Niamh îţi adună picioarele şi ţi le regrupează. Coloana vertebrală, acele T1 şi T6 sunt paradite iremediabil. Genunchiul la stângul a decedat de ceva vreme, două rupturi de tendon ahilean, coasta fisurată şi niciodată lipită la loc cum trebuie, osul de la dreptul nereparat, cancerul de piele de care ai scăpat, dar care poate reveni oricând, senzaţiile de vomă ce nu te părăsesc nici dimineaţa, nici seara, tonele de injecţii cu cortizon. E gata! Te aduni pentru ultima reprezentaţie, apoi dai, frumuşel, un comunicat de adio. Mi-ai spus să nu-ţi vorbesc precum un doctor, ci să-ţi ciripesc ca un prieten. Citeşte pe buzele mele: E GATA!”.

În mod normal, arunca după el cu telefonul de pe noptieră. Dar, la naiba, avea dreptate! Lumea-i fusese, la propriu, la picioare şi acum, uite, îşi plângea singur de milă, privind spre mâinile găurite de branule…

Irlanda, Chicago, step, flaut, box, dans
Michael Ryan Flatley se născuse la Chicago. Părinţi irlandezi. Mama era o superdansatoare de step, tatăl cânta, non-stop, melodii de acasă, o bunică-i fusese campioană la dans. La 11 ani s-a apucat, serios, de treabă. La 17 devenea primul american ce cucerea titlul de campion mondial la dans irlandez, la „Oireachtas Rince na Cruinne”. Se pricepea şi la flaut, foarte bine. Şi la box, unde participa la „Mănuşile de aur”. Vreo doi ani a colindat SUA cu o trupă, în 1980 a mers la concerte cu „The Chieftains”, dar el voia să danseze, nu să cânte.

Eurovisionul din 1994 s-a ţinut la Dublin, în Irlanda, acolo unde noi am debutat cu Dan Bittman şi „Dincolo de nori”. „Michael, ai şase luni să pregăteşti ceva frumos, ceva care să rămână în istorie. Şapte minute sunt ale tale!”. Aşa sunase telefonul. Era octombrie 1993, organizatorii doreau ca-n pauză să prezinte „altceva”. Flatley şi-a strâns trupa de dans. Au tras tare şi, pe 30 aprilie 1994, au explodat în faţa a 4.000 de spectatori şi 300.000.000 de telespectatori. Un amestec incredibil de muzică, coregrafie şi dans irlandez, totul perfect. Apăruse „Riverdance”.

În iunie 1996, premiera de la „Lord of the Dance”. Specialiştii prinseră a-l compara cu marele Michael Jackson. Doi ani mai târziu, „Feet of Flames”, 100 de dansatori pe patru nivele, scenă cum nu se mai văzuse, band „live”, cu viori şi tot tacâmul. Era topit după portul irlandez. Mergea prin sate, culegea mişcări, aduna stiluri. Antrenamentele nu se pot descrie. „Porneam la 8 dimineaţa. La 13:00, prima pauză. Masă, odihnă, apoi, de la 16, din nou pe scenă. Până noaptea. Unii cădeau după o lună de zile”, îşi aduc aminte prietenii. A mers şi şi-a asigurat picioarele pentru 57,6 milioane de dolari. Până atunci, doar Raul şi Ronaldo-Întâiul fuseseră acceptaţi pentru aşa ceva. În broşura de prezentare la „Celtic Tiger Live”, Flatley scria: „Voi fi un dansator până în ziua în care voi muri”.

191.000.000 lire sterline
„Trăgea” toate repetiţiile. Apoi, acasă, după 11 ore zilnice de antrenament, se uita la ce-a greşit. L-au trecut în „Cartea Recordurilor”. „Omul care a reuşit să atingă podeaua, dansând, de 35 de ori pe secundă!!!”. Showurile curgeau, curgeau şi banii. 450 de locaţii diferite, 25 de milioane de suflete ca spectatori. 191.000.000 de lire sterline averea.

Prin 2011 a trecut la alt nivel. Costume noi, lasere, pirotehnişti şi filme 3D. Dar infinitul de ore de antrenament începea să-şi spună cuvântul. Dureri năucitoare la coloana vertebrală, genunchi teminaţi. 2015 şi 2016 numai pe injecţii. Ultimul show: Ziua Sfântului Patrick, Las Vegas.

S-a retras la Castlehyde, un domeniu de vis. S-a apucat de pictat cu picioarele. A vândut tablourile, a adunat 1.000.000 de euro şi a ajutat fundaţiile pe care le-a născut. L-au introdus în „Hall of Fame”. Acolo, la ceremonie, a spus doar atât: „Când ne tac picioarele, morţi suntem!”.

* sursa: Irish Independent