Cei crescuţi în sunet de antiaeriană

Croaţii au învăţat fotbal prin alte ţări. A lor era în război. N-au avut "acasă". S-au întors în patrie pe vremea când înaintaşii jucau o semifinală de mare turneu. Acum ei au prins ultimul act

„De fiecare dată când mama vorbea, la telefon, acasă, plângea. De fiecare dată! Nu pricepeam nimic. Locul ăsta, «acasă»», nu trebuia să fie ceva frumos? Îi vedeam ochii, o întrebam ce are. Se ştergea, prindea a râde. Mereu mă păcălea aşa”. Ivan se născuse în Elveţia, dar mereu auzea despre Croaţia. La patru ani, de acolo le-a venit, în Ţara Cantoanelor, un pachet. Habar n-avea cine le trimisese, dar el şi Dejan, fratele, găsiseră pitulate, într-un ungher, două tricouri. Ale naţionalei „de acasă”. „Tata ne-a spus că trebuie să le purtăm. Nu le-am dat jos o lună, nici măcar când dormeam”. Ivan Rakitici.

Războaiele din fosta Iugoslavie au ţinut 10 ani, şapte luni, o săptămână şi cinci zile.

Dejan se născuse în Zenica. La două luni după ce familia decisese să se refugieze în Germania, în piaţa centrală de unde mama cumpăra nişte prune dumnezeieşti, prinseră a cădea bombe. 19 aprilie 1993. 15 civili morţi şi alte 50 de suflete schingiute pe viaţă. „În München am stat şapte ani. Apoi ne-au expirat actele şi am fost goniţi acasă. Acasă unde nu mă puteam înţelege cu nimeni. De unde era să ştiu croata, dacă fugisem la doi ani?”. S-a râs mult de el. „Băi, germanule!”, auzea, mereu, bășcălia. Dejan Lovren.

Zenica, obâşia sa, a fost asediat un an şi jumătate. Fără apă, fără electricitate. Râuri şi lumânări. Atât.

Vedran avea şase ani când părinţii i-au spus că trebuie să plece de acasă. „Păi dacă e acasă, cum să plec de acasă?”, a întrebat. A dat Modranul natal pe Zagreb. Aici părea mai linişte. Pe 2 mai 1995, sârbii au lansat două proiectile. Intenţionat, în spaţii unde se aflau civili. Şapte morţi, 200 de răniţi. Vedran Corluka. Războiul din fosta Iugoslavie a luat cu el 140.000 de vieţi omeneşti.

„Cloşca”, telefonul şi lagărul
Îi ziceau „Cloşca”, pentru că ăl bătrân ţinea o fermă de păsări în Omis. Splitul natal, care, cândva, fusese al Veneţiei, era frumos. În port, păştea „Velebit”, unicul submarin croat. Apoi, într-o seară, l-au îmbrăcat într-un trening şi i-au spus că acasă nu mai e chiar acasă. Vecinii lui ridicaseră Lagărul de la Lora. Acolo chinuiau sârbii-prizonieri. Jucau cu ei „Telefonul”. Scoteau două fire din priză, le lipeau de urechile amărâţilor. Apoi râdeau. Ivan Perisici. 43,4 la sută dintre victimele croate au fost civili.

Mario văzuse lumina zilei în Slavonski Brod, pe Sava. Şase ani s-a jucat cât a vrut. Apoi, ai lui l-au anunţat că noua lor casă este Germania. Avea să afle, peste ani, că apartamentul său dispăruse. Operaţiunea „Coridor” trecuse chiar pe acolo. 116 civili morţi dintr-un foc. Mario Mandzukici.

1.520 de oameni au pierit, după război, în Bosnia – Herţegovina, după ce au călcat pe mine antipersonale.

Daniel voia o bicicletă, cadou de ziua lui. Pe 27 octombrie făcea şapte anişori. În a doua parte a lui septembrie, nişte oameni răi, conduşi de un nene pe nume Ratko Mladic, poreclit „Măcelarul din Bosnia”, a venit în zonă. Pe 5 octombrie Bătălia Zadarului, oraşul său, s-a oprit. 34 de morţi. Bicicleta n-a mai venit. Daniel Subasici.

Bosniacii au ras de pe pământ opt biserici catolice şi-au pângărit opt cimitire.

Luka era sărac. „Băi Stipe, să-i faci, mă, ăstuia mic nişte apărători!”. Stipe era tatăl. I le-a făcut la fabrică. Din lemn. Alerga precum Forest Gump în copilărie, dar era fericit. A învăţat să alerge cu antiaeriana. Fugărea mingea în parcarea hotelului ce-i devenise casă, pentru că a lui dispăruse într-o noapte şi cum auzea sirena o lua la goană. Şapte ani n-a avut „acasă”. Pe 18 decembrie 1991, Luka, bunicul, se întorcea cu turma de cornute de la păscut. El şi alţi şase bătrâni ai locului au fost împuşcaţi în tâmplă. Luka Modrici.

528 de oameni au fost ucişi în timpul raidurilor NATO din martie – iunie 1999.

Azi, copiii războiului, cei crescuţi cu antiaeriana, joacă finala Campionatului Mondial de Fotbal!

* Surse: nybooks, cnn, wikipedia