Tigrul care mângâia pietrele

Jose Manuel Urtain, unul dintre cei mai iubiţi boxeri iberici, a ars repede. A pornit de la ridicat stânci, a ajuns ”numero uno” peste Spania şi peste Europa. Când JO de la Barcelona se pregăteau să aprindă flacăra, s-a stins

Cinci ore şi jumătate stătuse storcit pe iarba din faţa blocului, până când procurorul dăduse voie să i se ridice cadavrul. Lume ca la urs, televiziuni, bliţuri. Jose Manuel Urtain, unul dintre cei mai mari boxeri din istoria Spaniei, de trei ori campion european, se aruncase, la nici 50 de ani, de la al 10-lea etaj al blocului în care stătea în buricul Madridului. Era 21 iulie 1992. Peste patru zile porneau la drum Jocurile Olimpice de la Barcelona.

Văzuse lumina zilei într-unul dintre cele mai pitoreşti locuri din Ţara Bascilor, Urtain, de la care împrumutase şi numele. 10 fraţi în total. La 11 ani fugea, deja, de la mănăstirea de maici unde fusese dat spre învăţătură. Lucra într-o fierărie, aduna muşchi. Trebăluia ca zidar, formând palme mari cât o cazma. Ca orice tip din regiune, trecuse pe sporturile tradiţionale. Ridica pietre de 250 de kilograme. Devenea, la majorat, cel mai bun din breaslă, patriarh peste El Pais Vasco: sălta, de 192 de ori, stânca de 100 de kilograme!!!

27 de victorii consecutive prin KO
Jose Lizarazu, un proprietar de hotel din regiune, i-a dat, într-o zi, o palmă peste ceafă: „Băiete, gata cu circul! Treci la lucruri serioase! Învăţăm paşii, tehnica, respiraţia, o cotim spre box!”. Din primul meci ca profesionist, cel din 24 iulie 1968, mai ţinea minte foarte puţine lucruri: debutase într-un ring montat la mijlocul unui teren de fotbal, se duelase cu Johny Rodri, pe care-l trimisese la podea în repriza a şaptea şi asta era tot!

Urmau 27 de victorii consecutive, 27 de KO! În 1970 încrucişa mânuşile cu germanul Peter Weiland, pe care-l „curenta”. Devenea campion european la „supergrei”. Pierdea, apoi, coroana, pe Wembley, o recupera de două ori. Unii ziceau că-i circar. Că vrea numai bani, că între lupte nu se gândeşte decât la reclamele pentru băuturile alcoolice, că tânjeşte după publicitate. Riposta. Cu ochii franjuri, îşi punea pe cap „chapela”, faimoasa beretă bască, sălta mâinile şi urla către public: „Fără voi, fără căldura voastră, sunt mort!”. Iar fanii cădeau la picioarele lui.

Era iubit. Era boem. Era popular. Era altfel. Se ducea la meciurile de fotbal şi urla din toţi bojocii. Apoi cânta pe la radiourile locale în euskera. După vreo 68 de meciuri, cu 53 de victorii, cu trei titluri europene şi trei iberice, „supergreul” zicea „Stop!”, în 1977. Când îl întrebau de ce se retrage, răspundea că se face responsabilul cu relaţiile publice de la restaurantul fratelui său, Eusebio. Apoi deschidea chiar el ceva cu mese şi veselă. Nu mergea. Se apuca de cafenea. O închidea şi pe ea. În 1990, era falit. „În toată cariera mea de boxer am fost spitalizat de câteva ori. Prima, din cauza unei infecţii la plămâni. A doua, după un accident de circulaţie. A treia era să fie după ce am pierdut toţi banii. Deci niciodată din cauza luptelor”, avea să declare în 1991.

Refuza boxul, apoi refuza viaţa
Un prieten, fost sportiv de performanţă, îi pusese pe masă un cec în alb, pentru a-i antrena elevii. Refuzase. „Boxul nu mi-a dat câte i-am dat eu. Nu mai exist pentru lumea aceasta”, i-a spus amicului. Spaniolii au o expresie frumoasă, dar dură: „caer en el olvido”. Ăsta era el: lumea-l uitase.

Pe 21 iulie 1992 a decis că trebuie să-şi încheie socotelile cu viaţa. Avea să odihnească în locurile în care copilărise, în Cestona.

„Magic” Johnson ajunsese, deja, la Barcelona, Iugoslavia se lupta cu embargourile, Mike Powell sărise, ajutat de vânt, 8.99 metri, la Sestriere, iar lumea venise să-şi ia rămas bun de la cel poreclit „Tigrul bengalez”. A doua zi, Mundo Deportivo dădea un titlu fenomenal, prin care rezuma, perfect, totul: „Cele mai grele lovituri le-a primit în afara ringului”.

* Sursa: Boxrec.com