Nicio secundă de prelungire

La fiecare 11 martie, Roberto, portarul de la Malaga, devine alt om. Vede un peron, un tren ce pleacă, o uşă încăpăţânată. Şi mulţumeşte Cerului

Să o lămurim din startul începutului, vorba celor de la „Divertis”, făuritori de umor adevărat. Roberto nu e fricos, din contră! Roberto e portar, iar despre ăştia se zice că n-au teamă deloc. Roberto a debutat la Atletico Madrid, a jucat vreo 70 de meciuri la Zaragoza, alte 90 în vacarmul de la Olympiakos, a trecut şi pe la Benfica, un sezon întreg, aşa că bucata cu tremuratul nu face parte din al său comportament.

De fiecare dată însă, în apropiere de 11 martie, devine alt om.
În 2004 avea 18 ani. „M-am trezit pe la 5:30. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Planul era acelaşi de milenii: liceu, antrenamente, casă”. Un mic dejun frugal, apoi, pe picioare, până-n gara Vicalvaro. Trenul pleca din Alcala de Henares, obârşia lui don Miguel de Cervantes, trecea pe aici, îl pescuia pe Roberto, îl ducea la Atocha, de unde schimba pentru Alcorcon, locul colegiului. Apoi, glonţ la antrenamentele de la Atletico Madrid.

Bătrânul a întârziat cât o viaţă
„Din când în când, mă găseam cu tata în faţa casei, plecam în acelaşi timp. Semn bun, pentru că avea cine să mă ducă până la gară, cu maşina”. Pe 11 martie 2004, seniorul a întârziat niţeluş, cu niscaiva trebăluială prin bucătărie. Lui Roberto Jimenez, care stătea, deja, îmbrăcat, la uşă, i s-a părut o veşnicie.

„Tot ca de fiecare dată, am vorbit despre Atletico, m-a pupat pe obraz şi m-a lăsat în gura porţii”.

A intrat repede, în goana calului nebun a taxat, a urcat scările din trei în trei – mirosea deja a tren – şi a zburat spre peron. Ca să ajungi la „2”, unde numărul 21713 deja trăsese, îţi lua ceva vreme. Fix când a scos capul în lumină, undeva pe la 07:25 – 07:30, garnitura formată din şase vagoane pleca. Logic, s-a proptit în faţa unei uşi, a început să apese, disperat, pe butoane, dar calul de foc nu i-a auzit ruga şi s-a pus în mişcare. „Azi o să ajung mai târziu la liceu”, şi-a spus.

Apoi… Apoi s-a auzit o bubuitură, cam peste cinci minute. Cum o descrie: „Destul de tare pentru a fi percepută, destul de moale pentru a se pierde în zgomotul făcut de oamenii care soseau pe peron, de maşinile ce treceau pe după gard. Mi-am dat seama. Ceva explodase în Santa Eugenia”.

193 de morţi!
Nu s-a speriat. O voce destul de liniştită le-a spus oamenilor, la megafoane, să părăsească zona. A luat-o spre casă – clar că era o zi pierdută la liceu! – unde i-a povestit mamei ce s-a petrecut. „Poate or da ceva la televizor”, a spus femeia şi a apăsat pe „on”.

Abia atunci a înţeles ce s-a petrecut. Patru trenuri cu destinaţia „Atocha”, Madrid, zece explozii teroriste, între 07:36 şi 07:40, apoi trista numărătoare. Grupare relaţionată cu Al-Qaida, 193 de morţi, 2.057 de răniţi, teroare, panică peste tot. Salvările s-au auzit o zi întreagă, fără întrerupere, telefoanele au sunat non-stop.

Anii au trecut: debut la „plăpumari”, cazare pe „Da Luz”, nebunia din campionatul grecesc, victorie contra lui Juventus, cu un meci fenomenal, convocare la naţionala „mică” a Spaniei.  Dar ziua aceea nu-i dă pace nici acum, la 14 ani de la cele petrecute. „Dacă tata nu întârzia? Dacă prindeam trenul respectiv? Dacă nu apuca să plece şi uşile se deschideau doar pentru mine? Dacă mă suiam unde o fac de obicei, la mijloc, ştiind că al patrulea vagon a explodat? Aceeaşi imagine, aceleaşi întrebări. Ca şi cum ar fi fost ieri”… 11 martie 2004. Prima şi singura dată în viaţă când s-a bucurat că n-a primit minute de prelungire. 21713 plecase la primul fluier!

* Sursa: Marca