Bumbescu pune osul, Majearu îţi rupe frînele, Stoica aleargă pînă dimineaţă » Acolo unde se avîntă vulturii

Acum 25 de ani, îi furau trofeul „ursului” Lobanovski. Azi, joacă la fel de uluitor şi aduc la fel de multă bucurie. Cam ca de fiecare dată cînd îi revedem pe Richard Burton ori Clint Eastwood

Mirosul de vasodilatator e […]

Acum 25 de ani, îi furau trofeul „ursului” Lobanovski. Azi, joacă la fel de uluitor şi aduc la fel de multă bucurie. Cam ca de fiecare dată cînd îi revedem pe Richard Burton ori Clint Eastwood

Mirosul de vasodilatator e dens de-l tai cu drujba. Cuminţei, ca la coada încropită pentru genunchii lui Moş Craciun, stau la rînd, la masor, care-i ia la „tocat”, aşa, cît să le pună sîngele în mişcare. Le vorbeşte Tudorel. „Nea Imi nu poate fi alături de noi, azi. Mi-a transmis că ne iubeşte şi să nu ne facem de rîs!„. Apoi se întoarce spre tablă. „Jucăm din prima, stop cu talpa. Asta e echipa, ne schimbăm post pe post. Tragem de noi, cît putem. Cînd ni se taie cherosenu’, ieşim fără să fim strigaţi! Mergem pe rezultat, dar, dacă se poate, o dăm şi-n spectacol, sînt oamenii în sală, mulţi au venit pentru noi!”. Se întoarce spre Bumbescu. „Colo, ce rugăminte avem la matale. Aici se joacă patru în cîmp. Poate faci un efort şi nu ne laşi în trei din primul minut, da?”.

E linişte. Din celelalte trei vestiare răzbate iz de caterincă. De aici, nu. Piţi e în picioare. La fel ca-n tinereţe. Aceeaşi freză, acelaşi trup. „Fără mingicării, direct pe poartă, da? Belo, dacă poţi, joci la mijloc!”. Belo e băiatul cu două Cupe ale Campionilor şi două kilograme în plus luate din 1986 pînă acum. „E de la ciorbă. Sînt ciorbar, nu se pune grăsimea”, zice el.

„Şi cînd am fost pietre ne-am facut datoria. Am strălucit!”
La uşă bate producătorul tv. „Ştiţi, treaba aia cu cinci minute înainte de fluier…”. Se conformează toţi. „Da, tată, stai liniştit!”. Ies din vestiare şi se aliniază ca pentru meciul cu IFK Göteborg. Duckadam şi Balint sînt în „civil”, nu se bagă, dar apar la salut. Chestiune de respect. Unul după altul, în cea mai perfectă ordine. „Polivalenta” stă să se rupă. „Gherase”, „Nutria”, „Colonelul”, Piţi, Lucică, „Balamuc”, „Duzinarul”, „Găboajă”, Helmi. Toţi aplaudă. De cealaltă parte a terenului se fac poze, bezele către „prinţesele” din tribună. Ei bagă încălzirea.

Piţi se oţăreşte rapid cînd o comit. „Belo, ce ţii atît de ea? Dă, mă, din prima!”. Pasele curg ca-n vremurile de aur, deşi iarba e iarbă, iar parchetul, parchet. Pică şi golurile, sala e în delir. Piţi nu-i „slăbeşte”, deşi are de-a stînga sa oameni cu şapte-opt campionate la bord. Transpiră rău, mai ales cei cu „boilere”, dar nimeni nu deschide gura. Beau numai apă, pe cealaltă bancă e la modă băutura aia din America… Bumbescu pune osul, Majearu îţi rupe frînele, Stoica aleargă pînă dimineaţă, Piţi îi notează pe toţi, iar Balint e pe post de nea Imi.

Cîştigă, ies aşa cum au intrat. Strigă, „Bravo, bă, bravo!”, fac poze, dau autografe, interviuri. Asta preţ de vreo 20 de minute. Sala Palatului, iarna lui 2012, meciul pentru micuţa Kassandra Rotariu.

Profesionismul e ca mersul pe bicicleta. Nu se uită
Aceiaşi băieţi care acum fix 25 de ani pupau Supercupa Europei. Unii au copii din flori, alţii trec la a treia casnicie, unii scriu romane despre nopţile de la „Nicoreşti”, cînd plecau după lapte praf şi se întorceau poimîine, alţii şi-au pierdut casa. Cunosc şi ei tipizatele: „Aţi avut bulan cu Duckadam şi, după aia, cu Hagi„… Se prea poate… Dar, de fiecare dată cînd aceşti oameni se întîlnesc şi pun, asemenea muschetarilor, spadă lîngă spadă, iese ceva uluitor. Ceva profesionist. Semn că nu întîmplător cîndva, demult, au atins „Schloss Adler”. Locul acela unde se avîntă numai vulturii…

Echipa de aur a Stelei face mereu spectacol, chiar şi la 25 de ani de la cîştigarea Supercupei Europei

Victor Piţurcă în zi de graţie. Nici o şansă pentru Stelică