Anglia lui Hitler

În 1935, Germania era invitată la un „amical” pe „White Hart Lane”. Trei ani mai tîrziu, englezii întorceau vizita pe „Olimpic” şi salutau nazist! Cele două date sînt considerate cele mai ruşinoase din istoria fotbalului din Albion

„Pe Sfîntul Arthur, […]

În 1935, Germania era invitată la un „amical” pe „White Hart Lane”. Trei ani mai tîrziu, englezii întorceau vizita pe „Olimpic” şi salutau nazist! Cele două date sînt considerate cele mai ruşinoase din istoria fotbalului din Albion

„Pe Sfîntul Arthur, de asta aveam eu nevoie acum? Din cîte teamuri sînt pe continent, cu ei să trebuiască să jucăm?”. Sir John Simon, marele Lord Cancelar, fierbe. E 4 decembrie 1935 şi vreo 12 delegaţi ai Trades Union Congres, ce reprezintă cam două milioane de muncitori, îi cer să anuleze matchul! Da, din 8 octombrie, de cînd se anunţase că naţionala de fotbal a Angliei va evolua, pe teren propriu, contra Germaniei, Regatul clocotea. Partidele de stînga urlau că nemţii vor profita şi-şi vor preamări nazismul, lăudîndu-se cu astfel de întîlniri „prietenoase”. Evreii înstăriţi se opuneau ca jocul să aibă loc pe „White Hart Lane”, culmea, chiar fieful lor din Londra. Colac peste pupăză, prinţesa Victoria, sora Regelui George al V-lea, decedase cu o zi înainte. Cum să pui svastica lîngă drapelul în bernă? Dar englezul rămîne gentleman pînă la capăt. „Matchul va avea loc!”, sună anunţul preşedintelui federaţiei, Stanley Rous, omul care luptase contra lor în Primul Război Mondial, pe frontul francez…

3-0 sec, cu Stanley Matthews
Vreo 7.500, poate 8.000 de nemţi sosesc în Albion, via Dover. De aici, trenuri speciale îi duc în Capitală. De la Rotterdam, jucătorii ajung cu două zile mai înainte, timp berechet să facă un tur al oraşului. Evreii se grupează, se lasă cu incidente, dar panzerele intră pe gazon: tricouri albe, imaculate, cu gulere negre, şorturi de aceeaşi culoare şi mîna dreaptă întinsă pentru salutul nazist. „What the fu..?!?” se aude din tribune. La fotbal, gazdele îi calcă în picioare. 3-0 sec, cu marele Stanley Matthews pe gazon, primul fotbalist făcut Sir în activitate, cu atacantul lui Arsenal, Bastin, în zi de graţie. 50.000 de englezi pleacă spre case bucuroşi. Sau nu? După joc, şapte arestaţi, dar, cu toate acestea, se merge la dineu, la hotelul „Victoria”. Poze, schimb de amabilităţi şi tot tacîmul!

Boieri pînă la capăt!
Încă nu-i război, dar Bătrînul Continent e ca o oală sub presiune. Germania a anexat Austria, cînd englezii decid că e cazul să le întoarcă vizita friţilor! 14 mai 1938, considerată zi a ruşinii. Nevile Henderson, ambasadorul Marii Britanii în Germania, intră în vestiar. „Ştiţi, deocamdată nu avem de ce să ne temem. Sîntem naţiuni prietene! Ar fi bine, poate, să salutăm şi noi cu mîna întinsă!” Jucătorii se opun, dar Henderson zice că rugămintea vine de undeva, de sus. „Stan” Cullis, fundaşul de la Wolverhampton Wanderers, scuipă! „Eu nu fac aşa ceva!”, se aude. E dat afară, imediat, din echipă!

Peste ani, imaginea aceea cu jucătorii britanici-nazişti fie şi numai pentru cîteva secunde avea să fie considerată de căpitanul Eddie Hapgood cea mai înjositoare din viaţa lui. 110.000 de nemţi ovaţionează pe „Olimpic”, scorul, 3-6, aproape că nici nu mai contează, Hitler, aflat la tratative de feliere a Europei cu bunul prieten Mussolini, nu se oboseşte să vină la meci, dar sînt acolo Goebbels, Goering, Hess, Ribbentrop ori Tschammer. Ziarele britanice vorbesc de un servilism nejustificat, dar Henderson e singurul mîndru. „Hitler va ajunge, la un moment dat, să fie partizanul păcii”, spune el.

Pe 3 septembrie 1939, Anglia declară război Germaniei. „Partizanul păcii” avea să ucidă 450.000 de britanici.

Meciul de la Berlin, cu englezii salutînd hitlerist. Şi astăzi, explicaţiile foto din ziare încep cu „Shameful picture” (imaginea ruşinii)

În inima Londrei, naziştii execută salutul, cu 50.000 de englezi în tribune