35 de ani şi-o uitare

”Belodedici reprezintă, de fapt, dorul de Apolzan”, zicea nea Vanea Chirilă. ”Piţi” pleca pe 23 decembrie 1982, la doar 55 de ani. Mai avea multe să ne înveţe

„Neinstruitule, notează atent, că până la uşă te lasă memoria şi a doua oară nu-ţi mai istorisesc!”. Acolo sus, pe Dealul Cotrocenilor, printre platanii în care, vorba lui Sadoveanu, un mierloi încearcă un cânt, lui nea Iliuţă Savu îi arde de şagă cu tine. Ajuns la 88 de primăveri, „Paraşută”, unul dintre născătorii de fotbal modern de pe iste plaiuri, te perpeleşte ca pe şniţel, dar tu-l iubeşti, pentru că printre zeci de înţepături, cimilituri şi snoave-ţi scapă şi un toptan de poveşti ce n-au loc pe Google…

Umezeşte pre limbă arătătorul de la dreapta, „rupt şi prin Tatra, în Al Doilea Război Mondial, şi de bocancul unui vrăjmaş de la Dermata”, apoi purcede la a da paginile galbene, pe care-s prinse nişte poze. „L-am cunoscut acolo, pe zgura aia de vis-a-vis de spitalul de copii Grigore Alexandrescu de azi. Venit de la Sibiu, parcase la CFR, Rapiduleţul de azi. Dormeau pe Visarion, vreo 5-6 în casă, cu antrenorul Cibi Braun cu tot. Era frig, lemne, ioc, ca după război. Într-o seară au zvârlit pe foc nişte galoşi, ca să se încălzească. Fum gros, s-a crezut că au dat cremene la tot Bucureştiul. Erau tăciune pe faţă, toţi. Vremuri grele, tată”. Aşa porneşte la drum povestea despre Alexandru Apolzan.

S-a transferat la Baia Publică
„Prin ‘49, când a ajuns la noi, la Armată, Androvici era în centrul apărării. Se spălau la Baia Publică de pe Griviţei, acolo au făcut transferul. El, Piţi, juca mai în faţă. L-am tras fundaş dreapta, apoi a ferecat defensiva. Notează ce zic. Am citit că Picchi, ăla, italianul, a fost primul libero recunoscut. Copile, Apolzan părea că joacă asta dintotdeauna!”. Când vorbeşte despre cel care i-a fost şi coechipier, şi elev, „Paraşută” pare că dă să zboare. „Detentă, tehnică, tot arsenalul. Ţine, colea, două. Prima e cu Moina, atletul. Eu, 1920, el, 1921, Piţi, ’27. S-au găsit pe la Uranus, pe la Regimentul de Gardă. Ăia aveau un teren cu pistă. Au pus un rămăşag sau cam aşa ceva. Moina scosese, după război, 10,4 pe sută. S-au luat la alergare, Ion l-a învins, dar, greu, pe final. A doua. Punea pe jos nişte monezi, una după alta, ca la domino. Se chinuia, apoi, cu mingea, s-o doboare doar pe prima, aia să cadă peste a doua şi tot aşa. Fineţe, neinstruitule, fineţe!”.

Savu nu sare nicio etapă din viaţa omului ce avea să joace peste 200 de partide pentru militari. „A iubit cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta: fotbalul, şpriţul şi femeile”. Mingile erau grele atunci, nămolul, cât casa. Jucai mai mult prin mocirle. „Când şedeam la o şuetă, îmi zicea: «Băi Paraşută, când lucram la Malaxa, tovarăşii de secţie ştiau când avem meci. Cu o săptămână înainte se apucau să adune, din toată sărăcia, mazăre, carne şi ouă, să ne dea forţă la joc. Am mâncat atâtea omlete că nu ştiu cum dracu’ de nu mi-a crăpat ficatul»”

Cine să le mai aprindă o lumânare?
A prins puţin „naţionala”, 22 de jocuri, pe vremea aia dacă bifai cinci partide pe an, erai veteran. A schimbat pase cu neamul Zavoda, cu „Ţopică”, cu „Totoşu” Onisie, cu Bone, cu Imi Ienei tânăr, cu „Sfinxul” Alecsandrescu, cu „Profesorul” Constantin. „Armata îi băgase pe toţi pe la licee militare, pe la academii tehnice, să aibă şi ei carte când or termina cu fotbalul. Piţi ieşea mai repede de la saună, îi căuta prin genţi de carnete, de acte, să vadă el ce şi cum, dacă stau bine cu notele. Împletea, apoi, un prosop şi pac! cu el pe cocoaşa ălora de încercau să păcălească învăţătura. Săracu’ Crăcănel Constantin de câte ori a plecat cu sângele pus în mişcare pe spate”, mai zice nea Iliuţă, apoi se linişteşte pe un scaun, unde-şi trage sufletul…

„Piţi s-a dus la 55 de ani. Ghencea militar. Câţiva ani, au mai venit nişte neamuri. Apoi, doar eu i-am mai aprins o lumânare. Când oi pleca şi eu…”, încuia povestea „Paraşută”.

Alexandru Apolzan s-a stins pe 23 decembrie 1982. Sunt fix 35 de ani de atunci. E tot în Ghencea Militar, unde-i şi nea Iliuţă, trecut la cele veşnice în 2010. Dar cine mai are vreme de lumânări?