Cum prinzi un purice uriaş

La nouă ani se injecta, singur, cu hormoni de creştere. La 13, trecea, pentru prima oară, Atlanticul. Barcelonei îi trebuiau trei luni şi-un şerveţel pentru a-l semna pe Messi

„Mamă, cât-a piaţa, cât-a oraşul!”. La 13 ani, pentru întâia oară în viaţă, părăsise Rosario, părăsise Argentina, trecuse Atlanticul, ajunsese în Barcelona, oraşul viselor sale. 18 septembrie 2000, după 24 de ore de avioane schimbate era frânt, dar catalanii îl aşteptau, la test, la 6:00 PM. N-a prins vestiarul, s-a schimbat pe un coridor, alături de alţi doi tipi: un lungan şi unu’ care rânjea, non stop, fasolea. Pique şi Cesc. Şi zice Marc Pedraza, puiul tipului care rata o lovitură de la 11 metri contra heruvimului Duckadam: „Când l-am ochit cât e de mic şi de schilod am crezut că o să-l halim la cină!”. Prima impresie. „Apoi, când am văzut cum mângâie mingea, ne-am dat seama că e fenomen”. A doua.

Minguella, impresarul care-i transferase în Catalunya pe Maradona, Romario ori Rivaldo, garantează pentru el, dar Xavi Llorens, staroste la „La Masia”, spune că n-are ce face cu un tip de 18-19 ani. „Eşti dobitoc? Are 13!”, vine răspunsul. Şi continuarea. „La testul acela copilul a avut, clar, mingea legată cu clei de picior”. Dar nimeni nu vrea să rişte. Ăsta e pricăjit, umblă c-o cărămidă în buzunar să nu-l zvârle vântul în Mediterana, Barça n-a luat, niciodată în istorie, un copil la vârsta asta tocmai din Argentina, nu, e clar, n-au ce face cu el.

Îngerul lui Charly
Charly Rexach e la Sydney, la Olimpiadă. Se uită la Xavi şi la Puyol, cum pierd finala cu Eto’o şi a sa trupă. Dă telefon. „Nu decideţi nimic, mă aşteptaţi”.
Ce doi Messi, tată şi fiu, fierb. Alt test, altă aşteptare? Pe 2 octombrie îl aruncă, din nou, în luptă. Adversarii au 15 ani, el, cu doi mai puţin. Pe Terenul 3 îi ia rău de tot la mână, îi dă cap în cap. Rexach se ridică în picioare, zice doar: „Ăsta e fuera de serie!” şi pleacă. Un fel de „capodoperă”.

Argentinienii se întorc la ei pe stradă. Aşteaptă telefoanele. Care nu mai vin. Lionel e mic precum un purice. La nouă ani bătea-n 1,27 m, cu vreo 10 cm mai puţin decât cei din generaţia sa. Doctorul Diego Schwartzstein l-a trecut pe hormoni de creştere. Messi-cel-mic îşi făcea, singur, injecţiile. La 10 ani mergea la zilele de naştere ale tovarăşilor de joacă, se trăgea în baie şi-şi înfigea acul. De durere, plângea. De şi mai mare durere, nu mai putea ajunge, a doua zi, la antrenamente. Dar nu zicea nimic.

Apoi a venit criza din Argentina. 1.000 de euro, costul lunar al tratamentului, era suportat din asigurări. La un moment dat, robinetul s-a închis. Definitiv. Seniorul s-a dus la Sergio Omar Almiron, bosultan la Newell’s, campion mondial în 1986, să-i ceară mălai. A primit. 40 de pesos. Tratamentul făcea de 25 de ori mai mult. Familia nu mai avea răbdare, telefonul nu vibra. AC Milan a trimis o ofertă. Real Madrid şi Atletico au zis să strice, şi ei, o întrebare, aşa de control: „Cam cât ar face puştiul?”. Macaronarii îl luaseră, deja, pe Leandro Depetris, un chavalito de 12 primăveri, iar Lionel continua să spargă seminţe în Rosario?

N-a văzut, niciodată, propriul contract!
Gaspart, preşedintele, nici n-a vrut să audă. „Ăştia-s fiţoşi, numa’ tâmpenii au în cap: că nu poate sta fără familie, că să le plătim cazarea, că să-i găsim de muncă ăluia bătrân. Să se spele cu piticul ăsta pe cap!”. Dar Rexach, dat afară pe uşă, a intrat pe geam. „Presi, e miez, jur. De când respir pe ist pământ n-am văzut aşa ceva! Tre’ să-l luăm!”. Joan ofteză, tot nu vrea, dar Charly a supravegheat cam trei planete de puşti la viaţa sa, dacă el girează…

Pe 14 decembrie 2000, faimosul şerveţel ce ţine loc de angajament, e iscălit. E dus într-un seif. Messi nu-l va vedea, niciodată. E plin de greşeli, sunt mâncate semnele de punctuaţie, lipsesc nume, lipsesc prenume, dar parcă asta contează..

Sunt 16 ani de atunci. Restul poveştii e arhicunoscut.

* Sursa: bleacherreport.com