23 din 23.000

Pe hârtie, Islanda are 22.965 de fotbalişti cu legitimaţie. Fără trei de zero, sunt cei de la Euro, din primele opt echipe ale lumii. Nici unul nu evoluează în Insulă

De la cel cu sânu-n gură, pân’ la ăl cu barba sură, islandejii-s, cu toţii, 331.829 de suflete, cu vreo 30.000 mai puţine decât în sectorul 6, parcate, regulamentar, departe de lumea dezlănţuită: se termină Europa continentală, se sfârşeşte şi Anglia, treci şi peste ăia de au portar cu cipilică şi ajungi la ei. Îs cam juma-juma, adică 167.158 bărbaţi. Dintr-ăştia, 42.100 posedă sub 15 ani. Adicătelea nu-i poţi convoca la un turneu final de Campionat European, să zicem. 71.834 este cifra celor în etate mai mare de 35 de ani, purisanii. Nici pe ei nu te poţi baza, corect? Rămân 53.000, pe acolo. Vreo 26.000 au venit în Franţa, să-i vadă la lucru pe băieţii lui Lars Lagerback şi Heimir Hallgrimsson. Cine-s cei doi?

Primul e suedez. Antrenor principal. Trecut de 60 de anişori, stătuse nouă ani la naţionala lui Ibrahimovici, apoi dăduse zăpada pe aerul cald, din Nigeria. Nu-i ieşise. A zis să mai bage o fisă, în Islanda, înainte de a se apuca, serios, de tocat pensia. Aici l-a găsit pe al doilea, antrenor secund. Omul era dentist de meserie. „La noi, cu fotbalul mori de foame”, spune, şi nu glumeşte. Primul om din insulă cu licenţă UEFA Pro, în 2011. A pus ultima plombă pe 3 iunie 2016. L-a rugat un prieten. Ambii au făcut un tandem interesant. Lars i-a zis aşa: „Dacă nu ne înţelegem, discutăm până ne înţelegem, da?”

Iarna e ca vara
Prin 1992, Norvegia s-a apucat de construit stadioane acoperite în Nord, ca să se poate juca fotbal şi pe acolo. Opt ani mai târziu, domnul doctor Heimir a fost trimis să vadă ce şi cum. S-a întors cu datele necesare şi, în 2000, lângă aeroportul „Keflavik” a apărut prima „Casă a Fotbalului”. În 2002, a doua. 14 în total. În loc de trei luni pe an, au putut obosi mingea 365 de zile. Parteneriate între cluburi şi administraţii locale. Extrem de simplu pentru o ţară care aşteaptă ca vulcanul să se liniştească, apoi, din piroclastele aruncate face drumuri, extrem de simplu pentru o ţară în care primarul celui mai mare oraş încă operează, fiind medic, iar al doilea om din ierarhie e stand-up comediant…

Mai e un băiat, Hannes Thor Halldorsson, portarul, o poveste cap-coadă. De mic i-au plăcut filmele. S-a băgat pe regie, pe montaj. În 2012 a fost cel care a făcut videoclipul melodiei „Never forget”, pentru Greta Salome şi Jonsi, cei care au reprezentat ţara la Eurovision, clasându-se pe locul 20. E atât de bun în spatele camerei încât cei de la „Saga Film”, firma la care a fost angajat până la plecarea în Norvegia, i-a spus: „Bă, băiete, du-te şi fă-ţi nebunia cu fotbalul ăsta al tău, dar apoi întoarce-te aici, că-ţi ţinem locul, clar?”

„Duglegur” şi „Thetta Reddast”
Şi mai sunt şi poantele: că au doar 120 de fotbalişti profesionişti şi 126 de vulcani activi, că doar 653 de inşi din toată naţia nu s-au uitat la meciul cu Anglia, când Gummi Ben, comentatorul, şi-a pierdut vocea, că formează unica ţară din lume unde nu vieţuiesc furnici, că au 600.000 de oi, de două ori mai multe decât oamenii, că… A, şi că în melodioasa lor limbă au nişte expresii ciudate pentru noi, românii: „Duglegur”, adică „Trebuie să munceşti mult!”, „Thetta Reddast!”, „Totul va fi OK pentru că nu ne temem de nimeni” şi „Strakarnir okkar”, un fel de „Băieţii noştri”.

Câţi mai avem? Vreo 27.000. Scădem supraponderalii, bolnavii, pompierii, cei care lucrează prin spitale, poliţiştii, cei de pe aeroport, toţi cei care au rămas acasă, preparatorii fizici, dăscălimea, popa şi moflujii şi ne mai rămân fix 23 de bărbaţi. Cei care au urcat, în patru ani, de pe 131 pe 23. Cei care au meci cu Franţa, în „sferturile” Euro, la prima lor participare…

* Surse: facebook / wikipedia