Englezul, fetiţa afghană şi păpuşica

În plin Război Rece, atletul britanic Alan Wells a fost sfătuit să nu treacă pe la Olimpiada Moscovită. A ignorat totul, răzbunînd, prin medalia de aur, un pui de om

Bufff! Bibeloul se sparse de perete. Nu ştiuse, niciodată, ce reprezintă. Îl apucase şi-l condamnase la moarte prin sfărîmiţare. Margot, soţia, auzi zgomotul. „Alan, ce-ai păţit. Eşti bine?”. Nu-i răspunse. Dintr-o mişcare a capului îi arătă depeşa. Era a şasea scrisoare trimisă din Downing Street 10. A şasea! Numai că de data asta venise şi cu o poză. O fetiţă, aşa, pe la şase ani, plină de sînge, cu faţa în jos. Cu mîna dreaptă protejase o păpuşică. Era moartă! Sub imagine, un text. „Acestea sînt urmările invaziei sovietice în Afghanistan”. Atît! Nu, Alan Wells nu era bine! Plîngea! De fapt, urla!

În 1979, URSS-ul se luase la harţă cu mujahedinii. În 1980, urma să organizeze Olimpiada. „Imperialiştii” anunţaseră boicotul. Margaret Thatcher, primul-ministru englez, se apucase de PR. Bătuse tot felul de apropouri la Asociaţia Olimpică Britanică. Toţi cei de prin birouri se făceau că nu înţeleg. Atunci, guvernul trecuse la persuadarea directă. Diferite plicuri ori colete ajungeau la atleţi. Margot parase 11 astfel de mesaje. Cinci scrisori ajunseseră la domnul Wells, dar fuseseră civilizate. Doar rugămintea de a nu merge la Moscova. A şasea însă, nedibuită de nevastă, întrecea orice limită.

Imaginea-l terminase. Patru nopţi n-a dormit.

De la groapa cu nisip la blockstarturi
Îşi amintea tot. La 24 de ani, era săritor în lungime şi triplusaltist. Nu miez, da nici papleacă. În 1976 a trecut pe pistă. Se căsătorise cu Margot, campioană naţională la 100 metri garduri. Ea-i făcuse cel mai draconic program din lume. Scotea 10.55, era modest. După doi ani de antrenamente, ajunsese la 10.15. Ţinînd cont că abia în 2009 – 2010 francezul Lemaitre devenea primul alb ce cobora sub 10 şi doar cu 700 de zile de pregătire la bord, nu era rău. Nici măcar nu ştia să plece din blockstarturi, dădea, mereu, impresia că va pica în nas.

Dar avea ceva ce mulţi nu au. Un ocean de voinţă. Trăgea de el. Lăsa corpul să respire niţeluş, apoi trăgea iar…

Imaginea puiului de om mort l-a cutremurat. A jurat că va merge la Kremlin. Voia să-i bată pe ruşi la ei în sufragerie.

A scos 10.35 la eliminatorii. Bunicel. 10.11 în serii, cu Menea, Craword, Petrov şi Schlegel printre combatanţi. În marea finală au ajuns opt: doi sovietici, doi cubanezi, un bulgar, un polonez, un francez şi el, Alan Wells. 6-2 pentru comunişti. Au tras la sorţi. Leonard, băiatul lui Fidel, lipit de gazon. Britanicul, aproape de tribune.

Cursa fără spectatori
A pornit prost. Cursa, regina curselor, „suta” la bărbaţi, nu interesa pe nimeni. Viktor Saneiev sărea la groapa cu nisip, pentru a patra medalie olimpică la patru Jocuri diferite. A tras şi a recuperat chiar şi aşa, fără animatori. Cu 40 de metri înainte de finiş era clar că se va lupta doar cu Silvio, cubanezul. A dat drumul la NOS, dar, cu cinci paşi pînă la linie, tot Leonard părea boss. Pac, pieptul puţin în faţă…

Rezultatul n-a venit pe loc. A fost foto-finish. Tabela arăta imaginile. Şi-a dat seama că a avut umărul înainte. 10.25. Prinse a ţopăi. Da, Pietro Mennea se accidentase, da, americanii nu trecuseră Atlanticul, da, Ben Johnson încă bea lăptic la micul dejun, dar el era primul britanic cu medalie de aur la 100 m din 1928 încoace. Cu patru veri în urmă scotea 10.55…

La ceremonia de final a cerut steagul Albionului. Bătrînii locului l-au povăţuit să o lase mai moale. „Doamna de Fier” şi aşa era supărată. Dacă dumneaei era tristă, îi transmitea aceeaşi stare şi domnului Jimmy Carter. Şi nu era bine. A acceptat, cu greu, să primească medalia sub patronajul steagului olimpic. A zis doar atît: „Oricum nu mai contează, atîta vreme cît Taiba a fost răzbunată!”.

Conform statisticilor, Taiba este unul dintre cele mai uzitate nume pentru fetiţele afghane…

* Sursa: Jot Down Cultural Magazine