Pentru toţi cei care nu cred că Moş Crăciun există!

Olandeza Monique van der Vorst şi-a pierdut controlul picioarelor în 1997. În 2008 şi 2010 a suferit accidente grave de circulaţie. Pe 24 decembrie a mers 17 metri

Timpanele-i erau pline de ”bla-blaurile” medicilor. Dacă se operează, există 90 la […]

Olandeza Monique van der Vorst şi-a pierdut controlul picioarelor în 1997. În 2008 şi 2010 a suferit accidente grave de circulaţie. Pe 24 decembrie a mers 17 metri

Timpanele-i erau pline de ”bla-blaurile” medicilor. Dacă se operează, există 90 la sută şanse să-şi revină…Parcă avea altă variantă? La 13 ani o dureau îngrozitor gleznele. Făcea hochei pe iarbă, un fel de sport naţional în Olanda. ”Alergătorii, schiorii, patinatorii, gimnaştii păţesc la fel”, auzea. Gata cu vorba! Puneţi mîna pe bisturiu!

După şase ore de la intervenţie, în 1997, nu-şi mai simţea piciorul stîng. ”Oare nu cumva trebuia să fie altfel?”, se întreba. Era rece, plin de lichid. I l-au scos, ce bineee! Ba nu, dreptul nu mai răspundea, nici el, la comenzi. N-aveau o explicaţie ştiinţifică. Intrase în categoria celor 10 la sută care trăseseră un loz necîştigător.

Liberă într-o bicicletă pentru persoane cu dizabilităţi…

Avea 16 ani cînd s-a suit prima dată în bicicleta specială, cu trei roţi, destinată persoanelor cu dizabilităţi. ”Zic aşa, voalat, ca să nu mă facă direct handicapată”, îşi zicea. Devenea campioană europeană, apoi începea lupta pentru Beijing. ”Alerga” maratoanele de la Miami, Roma, Rosenau. Făcea rost de sponsori. Ajungea în China, la Olimpiada lor. Pentru 13 sutimi de secundă rata aurul în cursa contracronometru la handcycling. ”Mă simt liberă în bicicleta mea”, suna declaraţia ei!

În 2008 se afla în SUA, la antrenamente, împreună cu Chris, profesorul său. O maşină, în plină viteză, a dat peste ei. Inconştientă, transportată cu elicopterul. Afectată la şira spinării, T4…După opt luni de recuperare, a scris pe cadru vorbele lui Nietzsche: ”Ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic!” A pus capacul la marker şi a plecat spre cursa de şapte zile din Alaska.A urmat cîteva Triatloane Ironman, din Hawaii pînă la Paris.

Ridică-te, Monique, şi mergi!

În primăvara lui 2010 a zis că trebuie să se apuce pentru Paralimpicele de la Londra, din 2012. A ajuns în Mallorca, s-a pus pe treabă. Un ciclist profesionist, aflat, şi el, în pregătiri, a intrat în plin în bicicletă. A ajuns, din nou, pe masa de operaţie. Deja se săturase să vadă numai halate albe. Atunci s-a petrecut minunea! Stîngul i s-a mişcat, spasmotic. A început să simtă dreptul. În august, stătea în picioare, ajutată de obiectele din jur. ”Da, am întîlnit cazuri în care pacienţii îşi recapătă senzaţiile, dar să se poate mişca, nu”, spuneau medicii. Cu 13 ani în urmă nu găsiseră nicio explicaţie. La fel era şi acum.

Pe 24 decembrie 2010 olandeza Monique van der Vorst s-a încăpăţînat să meargă. De fapt, reînvăţa să pună dreptul în faţa stîngului, apoi stîngul în faţa dreptului, din nou dreptul înaintea stîngului…17 metri.

Dăduse o palmă uriaşă tuturor celor care se îndoiseră că Moş Craciun ar exista…

Vestea proastă a fost excelentă: nu va mai putea concura la Paralimpicele de la Londra!