Nadia din 1968

A suit la 2.240 de metri, a plecat precum un ghepard şi a dat cronometrul peste cap: Jim Hines, primul tip de 9.95

Cu fix un minut înainte de şase după-amiaza, tabela stadionului frige. „100 METROS HOMBRES FINAL” scrie pe ea. Greucenii probei dau piept, pe 14 octombrie 1968, în Ciudad de Mexico, sus, la altitudine, pentru a vedea cine e cel mai rapid omuleţ de pe Planetă.

Ne aruncăm, niţeluş, ochii pe culoarul cu numărul trei. 279 pe maieu, şortul îi cade, uşurel, pe buric. Pachet de muşchi, privire de acvilă, „USA” pe piept. James Ray Hines se intitulează tipul. Decolează. Pleacă bine, dă drumul la NOS, trece primul. Ceas oprit la 9.9. Adică 9.89!!! Lumea e în picioare, aplaudă. Apoi, un ţucălar cu pălărie de paie vine în pas vioi. Fotografia oficială de finiş e trasă cu un Polaroid, trece ceva vreme pînă e developată. Ce s-o mai lungim, concluzia e trasă. Numărul 279 a cîştigat cu 9.95! Record mondial! Primul om din lume care nu dorise un 10… La 22 de ani şi 34 de zile. Tabela oficială e deznădăjduită. Se bîlbîie, nu ştie ce să arate, unde să pună virgula, unde punctul. Ca a sa soră de la Montreal, opt ani mai tîrziu, cînd cu Nadia.

Jim, tată, cum ai făcut asta?
De mic copil, Jimilică pornise pe baseball. Se făcu ca la un meci prin preajmă să respire şi Jim Coleman, prof de alergătură. L-a tras deoparte, i-a zis că-l miroase a mare atlet. Că trebuie să dea iarba pe zgură. S-a apucat de sprintat. Patru ani a înghiţit suta. Apoi a venit noaptea. ACEA NOAPTE. Unchiaşii jură şi azi că a fost cea mai tare din istoria atletismului!

Pe 20 iunie 1968, la un cioc de barză de Olimpiadă, americanii voiau să aleagă crema. Recordul mondial la 100 metri era 10.0, deţinut de mai mulţi barosani. Prima semifinală. Hines o cîştigă, cu 9.9, noul Everest. Dar locul doi, Ronnie Ray Smith, opreşte ceasul tot acolo. Ce tare! Doi tipi coboară sub 10.0, dar, peste numai cîteva minute, în cealaltă semifinală, Charles Green, verde de furie, adoarme cronometrul tot la 9.9!!! Toată numărătoarea e manuală, se lasă cu scandal, un experiment automat arată că cei trei ar fi terminat ba la 10.03, ba la 10.14 ba la 10.10… Nu se pune ştampila oficială, însă reuniunea e botezată „Noaptea Vitezei” şi aşa îi rămîne numele!

Mexico, mi amor!
Jim trage aer în piept, ajunge în Mexico. Arriba, arriba, vamos, vamos! Aici, belele multe. Altitudinea. Sare binişor de 2.000 de metri, ajunge pe la 2.240. Pentru cei neacomodaţi. Timpurile. Hines e de culoare. Fraţii săi au vrut să boicoteze competiţia, Comitetul Internaţional Olimpic admisese Africa de Sud, ţară unde mustea apartheidul. Măsurătoarea. Oficial, era cea de mînă. Se făceau experimente cu poze, cu dispozitive automate, niciodată nu ştiai, precis, ce timp ai scos.

Dar Hines nu are timp să se gîndească la toate astea. După Noaptea de Pomină face o După-amiază de Pomină. 9.95. Oficial. Punct şi atît! Primul biped cu viteza asta. 15 ani dăinuie recordul său pînă cînd Calvin Smith îl coboară la 9.93. Faptul că Hines + doi tovarăşi fac primul podium de culoare neagră din istorie, faptul că mai doboară un record mondial la 4 x 100 ştafetă parcă nici nu mai contează.

Se retrage. Fotbalul american vede în el o mină de aur. Miami Dolphins şi Kansas City Chiefs îi obţin semnătura. Cred că dacă îi dau mingea şi urlă asemenea Hannei Hall „Run, Forrest, run!” va ieşi ceva. Dar Jim îşi dă seama că lumea vine la teren ca să vadă girafa pitică, nu doreşte asta. Se retrage, devine antrenor în Houston, caută talente. Cînd banii nu-i ajung, se bagă pe nişte platforme petroliere.

La aproape 70 de ani, rămîne şugubăţ. Umblă cu o şapcă întoarsă invers, un tricou alb pe care scrie „Primul om sub 10 secunde” şi o mustăcioară fină. Oricînd e gata să-ţi povestească despre două curse ce schimbat-au faţa atletismului.

* Sursa: usatf.org