Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

„La mălai” prin infinitul de omăt

Cu 100 de ani în urmă, 14 jucători, un bucătar, un aventurier şi un fotograf participau la primele meciuri de fotbal de la Polul Sud. La -25 de grade

Permalink to „La mălai” prin infinitul de omăt
sâmbătă, 24 octombrie 2015, 11:10

Mai moaie creionul în gură, mai sprijină acul compasului pe hartă, mai întinde, uşor, briantina pe păr. „Insula Georgia de Sud, pac, am intrat în marea Weddell, hop, Golful Vahsel. Ne dăm jos pe continent, savanţii rămîn să-şi facă observaţiile. Cu şase băieţi formez grupul Transcontinental, zbang, luăm cîinii, cele două sănii motorizate, provizii, înghiţim 2.900 de kilometri, bum, Marea Ross şi, de acolo, direcţia Noua Zeelandă. Asta-i!”.

Dacă filele calendarului arată februarie 1914 însemnează că tipul are cam 30 de anişori. Pare uşor diliu, dar nu e. Doar aventurier! Super-aventurier! Ernest Shackleton – hai că am făcut şi prezentările – ştie că Restul Lumii conduce Anglia cu 2-0 în meciul Polilor. Asta-l fierbe rău. El, anglo-irlandez, fecior din Imperiul care, cîndva, stăpînea omenirea, n-a putut face nimic cînd Peary a parcat la Nord, iar Amundsen la Sud. Atunci urlase: „Ţineţi minte! Traversarea continentului antarctic rămîne singurul mare obiectiv al călătoriilor!”.

Asta voia să facă! Asta avea să facă! O traversare a Polului Sud, de la o mare la alta! Să intre în istorie, să se vorbească despre el.

Toată Anglia a vrut în Expediţie
5.000 de cereri. Cinci mii de cereri. Atît avusese. Unii credeau că pleacă după aur, alţii gîndeau că se vor stabili acolo, la interviu ajunseseră chiar şi „trei fete de treabă”. Se oprise la 27 de oameni. Care trebuia să ştie să cînte. „Drumul e lung, dacă ne plictisim?”.

Anglia, Madeira, Montevideo, Buenos Aires. Bye-bye civilizaţie! Pe 5 decembrie se pleacă la drum cu nava „Endurance”. Între 22 decembrie 1914 şi 14 februarie 1915 se înaintează încet, printre banchizele de gheaţă. Poc, vasul e blocat, de jur împrejur numai zăpadă şi frig. Nu se mai poate face nimic! Trec zile întregi. Luni întregi. Ce ai de făcut într-o imensitate albă?

Gata! Vine soluţia! Din două beţe croiesc o poartă. Încing un „la mălai”. Charles Green, bucătarul, e cerber. Şapte la şapte. Savanţii – doi chirurgi, un geolog, un biolog, un fizician, un meteorolog şi un pictor – contra „lupilor de mare”. N-au veste de departajare, băieţii de pe vas evoluează cu nişte banderole pe braţ, ca să-şi ochească chipurile prin bărbile uriaşe.

Teren bun, timp propice sportului
Teren: plin de zăpadă, uşor tare; cer: senin, trei luni fără soare; temperatura: propice fotbalului, -25 de grade Celsius! Mai, iunie, iulie, trei luni de alergătură puternică. Uite-l pe căpitanul lui „Endurance”, Frank Worsley. Joacă numai cu binoclul la gît! „Dacă se sparge gheaţa şi noi nu vedem?”. Alături de el, alt Frank, Wild. Secund. A fost în expediţia „Discovery”, a fost în expediţia „Nimrod”, grupul care, cu ani în urmă, se apropiase cel mai mult de Polul Sud. Ernest Shackleton e un fel de arbitru.

Frank (toţi din expediţia asta au fost botezaţi aşa?) Hurley trage pozele. E un aventurier de 300 de ori mai mare decît oricare de pe teren. Dar şi fotograf. Miez de fotograf. La 17 ani avea prima cameră. Acum cară după el scule de 18 kilograme! E printre primii din lume care, utilizînd procesul Paget, face poze color! La 1914! Urcă pe catarg, legat cu nişte sfori, ia lemnul-beton între picioare şi trage cadre. Apoi pozează fotbaliştii, mai prinde un pinguin zîmbăreţ, iar urmăreşte mingea şi tot aşa! Se bagă-n camera obscură şi developează. La -13 grade!!!

Ziua e dedicată sportului, seara se joacă teatru. La propriu. Apoi se merge în dormitoarele de la „Ritz”. Marinarii nu-şi pierd ironia nici cînd bărbile le sînt pline de promoroacă.

Deriva durează 22 de luni! Pe 27 octombrie 1915 „Endurance” e abandonată. Shackleton pleacă după ajutoare cu o mînă de oameni. Navighează 1.300 de km, printre aisberguri, cu o barcă cu vîsle. În mai 1916 toţi sînt recuperaţi fără nici o problemă.

Hurley e nevoit să arunce 400 de plăci fotografice. Păstrează 150. Printre imagini, unele care arată primul meci de fotbal din istoria omenirii, jucat la un cioc de pinguin de Polul Sud.

* Sursa: pbs.org

Comentarii (4)Adaugă comentariu

seba (98 comentarii)  •  24 octombrie 2015, 17:24

hai ca m-ai facut iar sa zambesc! multumim, catalin 🙂

dan (226 comentarii)  •  25 octombrie 2015, 19:34

Mi-ai descretit fruntea dupa supararea de azi. Multumesc!

Tibisor (77 comentarii)  •  25 octombrie 2015, 21:39

Foarte tare … si povestea si modul de „redare” …

durden (109 comentarii)  •  26 octombrie 2015, 18:01

demential!!bravo cataline!asta pt toti elitistii care sufera de rugby zilele astea, le arata oprisan ca se poate si cu fotbal! :0

Comentează