Popă cu cupă, cupă cu capac

Reverendul Webb Ellis a ţuguiat mingea de fotbal şi a dat lumii un nou sport. Apoi s-a dus să repauzeze, niţel, pe Riviera franceză. L-au găsit după 90 de ani, la odihnă în cimitirul unui vechi castel

Englezoiul ăsta aşa, niţel trecut de 30 de primăveri, avusese, la a sa viaţă, două damblale. Prima, să scoată o „Carte a Recordurilor”, cu toate nebuniile din lume, treabă bifată în 1955. A doua, să-i bunghească mormîntul omului. Plecase din Regatul Unit, se găsea, acum, în 1958, prin Riviera Franceză, la Menton, oraşul lui Panait Istrati ori Jean Cocteau. Căuta o lespede a unui repauzat cu vreo nouă decenii înainte. Clar n-avea o doagă. De patru ani scobea după asta. Mai pre a sa limbă, mai pre a lui Hugo, aflase că „popa ăla tuberculos odihneşte sus, pe delişor, în cimitirul vechiului castel”, după cum îi indicară unchiaşii locului.

Sui, degrab’, acolo. Luă un băiat de pripas şi se puse pe căutat. După două zile de umblet printre cruci, scoase un „Hallelujah” de sperie paserile din copaci. Şedea, deja, în genunchi, în faţa mormîntului codificat ca CP 957. „Reverendul W. Webb Ellis, parohul Bisericii Sfîntul Clement Danezul, 24 februarie 1872”. „Evrika, el era!” Domnul Alan Ross McWhirter, părintele „Cărţii Recordurilor”, tocmai aflase locul unde dormea cel care, călcînd pe balonul rotund şi făcîndu-l oval, provocase cea mai mare schismă din istoria sportului: William Webb Ellis, omul ce despărţise apele foot-ball-ului de cele ale rugby-ului!!!

Bun la carte, bun la cricket, bun la noua disciplină
După ce ăl bătrîn pierise prin Spania, în bătălia de la Albuera, la 1811, Mrs. Ellis decisese să se mute cu plozi cu tot în Rugby, o aşezare ce se dezvolta pe zi ce trecea. Şcoala de aici era una dintre cele mai cu ştaif ale Regatului, iar Webb putu studia gratis. Din centrul clasei se trăgea o rază de 10 mile: care intra în ea însemna că este localnic şi nu scotea o liră pe buchisirea slovelor.

Nu era papleacă. Deloc chiar. Bun la carte, bun la sport. Fiert pe cricket. Prietenii ziceau că, uneori, mai umbla cu fofîrlica pentru a cîştiga. Poseda o etate de 17 primăveri cînd, în 1823, luă balonul de foot-ball la subsuoară, nervos că nu primise o pasă ca lumea tot meciul. În timp ce muşteriii se uitau ca la urs, Webb, sprintenel, trecu printre jaloanele umane şi culcă balonul „între buturi”. Povestea-i scrisă de un anume Matthew Bloxam, pe 10 octombrie 1876, bazîndu-se, conform autorului, pe surse „de maximă siguranţă”.

Cum afacerea se petrecuse pe tăpşanul de alergătură al Rugby School, noul sport a fost băgat în cristelniţă şi botezat astfel. Fără să ştie, William şi al său frate, Thomas, tocmai năşiseră ceea ce avea să devină una dintre cele mai frumoase discipline din istorie.

De sub buturi la haina preoţească
Arhivele Universităţii Oxford nu precizează dacă Webb a mai jucat, au ba, rugby. Îl găsim la cricket, într-un crucial meci contra duşmanilor de la Cambridge, pe la 1827. Trece de la hainele lumeşti la cele preoţeşti şi ajunge capelan. Apoi păstoreşte Biserica Sfîntului Clement Danezul. Se alege cu boală de plămîni. Doftorii îl sfătuiesc să lase Regatul, să plece unde-i mai cald. Ajunge în Franţa, pentru ultimele şase luni de viaţă.

Reverendul William Webb Ellis se stinge la 65 de ani. Lasă 9.000 de lire moştenire pentru acte de caritate. Urmaşii săi în ale rugbyului îi plăsmuiesc o cupă argintată, cea mai importantă din viaţa acestui sport.

Ross McWhirter e ucis de doi voluntari ai IRA, în noiembrie 1975. Un glonte în cap, altul în piept.

Rugby, localitatea, e tot acolo. Multe fabrici de ciment. Celălalt rugby, sportul, plăsmuirea reverendului, o duce bine. Anglia are 2,6 milioane de jucători, Africa de Sud 632.000, Franţa 313.000.

* Sursa: The Meteor