Masacrul inocenţilor

I-au ucis de ziua lor, pe 1 iunie. Se bucurau la o miuţă. Au tras special pentru a provoca moarte. Apoi, i-au trecut la ”victime colaterale”

”Mami, îţi aduci aminte ce-mi spuneai? Afară cădeau bombe, se cutremura totul, stăteam ascunşi […]

I-au ucis de ziua lor, pe 1 iunie. Se bucurau la o miuţă. Au tras special pentru a provoca moarte. Apoi, i-au trecut la ”victime colaterale”

”Mami, îţi aduci aminte ce-mi spuneai? Afară cădeau bombe, se cutremura totul, stăteam ascunşi în tunelul ăla la care lucrase şi tata, mă pupai pe frunte şi ziceai: „Beñat, tot timpul să ţii minte asta! Cînd viaţa îţi dă o mie de motive să plîngi, trebuie să găseşti o mie unu ca să surîzi!”. Aşa mă învăţai! Acum, tu ce faci? De ce ai ochii roşii? Crezi că nu te văd? Crezi că nu ştiu că de atunci – şi au trecut 17 ani – vii aici seară de seară, zi de zi şi plîngi? Mami, cu tine vorbesc!”

10.20 am. 10 km vizibilitate

”Era a treia zi de bairam, “Festivalul Sacrificiului”. Mai mult, pe calendar scria şi 1 iunie 1993. Nu ştiu de unde făcuseşi rost, dar, pe vremea aia de urgie, mi-aduseseşi nişte adidaşi, cum văzusem prima oară la Olimpiada din ’84, la sportivi. Ieşisem între blocuri, aproape de aeroportul din Sarajevo, în Dobrinja noastră dragă. Cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Da, da, ştiu, mami, îmi spuseseşi să fiu atent, dar credeam că de ziua noastră n-o să tragă. În plus, la nici 14 ani, ce ştiam eu despre război?

Dar au tras. Era 10.20, de dimineaţă. De pe poziţiile sîrbe. Au spus că au greşit, că n-au avut vizibilitate. Ştiu că te-ai dus, apoi, şi te-ai interesat. “Aeroportul din Sarajevo, secţia de meteorologie: cer senin, 10 kilometri!” Aşa a sunat comunicatul. Sec. Două lovituri. La prima, am scăpat. Nu şi Asmaul, fotbalistul…Am început să ţip, mami, era sînge peste tot. Şi pantofi, şi haine, şi praf, mult praf. La a doua, am simţit o durere chiar în capul pieptului. M-am trezit la spital, cu nenea Mufid, prietenul vostru, doctorul, deasupra mea. Apoi, linişte, multă linişte. La puţină vreme m-am revăzut cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Cu tine şi cu tata, nu! Stai, stai aşa că nu-mi aduc aminte! A, ba da, gata! Ne-au spus “victime colaterale” sau ceva de genul ăsta. Că aşa e în război…Victime colaterale cu cer perfect curat? Şi cine trage, aşa, la întîmplare, între blocuri? Da, ştiu, ciudat rău! La unele apartamente nici măcar nu s-au spart geamurile!”

13 cu 133

”13 am fost cei plecaţi. Şi mai spui că 13 nu e număr cu ghinion? Alţi 133 au rămas în spitalul lui nenea Mufid…Unii şi-au luat la revedere de acolo fără picioare, fără mîini…Şi ieşisem doar la un meci de fotbal…Şi ce mîndru eram că jucam cu spectatori! Şi că aveam adidaşi noi…Şi că…Hai, nu mai plînge! Ţi-am spus, doar, crezi că nu te văd că de atunci aproape că dormi, aici, în faţa pietrei reci pe care scrie Beñat Razadegui, 1979 – 1993? Mami, eu i-am iertat. Te rog, poţi să o faci şi tu?”

În timpul războiului, nici simbolul Olimpiadei din 1984 nu a fost cruţat