Bătrînul şi marea

La 38 de ani, Juan Carlos Valeron s-a întors la echipa de unde a plecat. Las Palmas a suflat în scoică și el a revenit. Promisese asta, iar cei din insula descoperită de Columb sînt oameni de onoare.

Vara aceea fusese cea mai caldă din ultimul mileniu. Spărgeai un ou pe capotă, dădeai să-mpreunezi un șiret dezlănţuit și, gata, gălbenușul era fezandat! Pe la un 44,2 grade – atît glăsuia termometrul – tipul nostru urcă în biroul președintelui Miguel Angel Ramirez. Băiat instruit, domnea de vreo opt sezoane peste UD Las Palmas.

“Presi, nu te reţin mult. Știi că nu le am cu vorbele, am trecut doar să-ţi zic asta. Acum ceva ani, clubul de aici m-a lansat în fotbalul mare. Uite ce am promis în 1997, cînd am semnat cu Mallorca. Am glăsuit că, într-o bună zi, cînd echipa va avea nevoie de mine, voi veni. N-am nevoie de bani, presi, îmi dai cîţi vrei tu. Prime, salariu, decizi. Dacă antrenorul mă vrea, mă apuc de ture de stadion și acum!”.

Zice asta și arată spre un tablouaș pe care-l ţine strîns la piept, ca un anticar cu o ediţie princeps. O decupătură dintr-un articol de pe pagina de sport din “La Provincia”, ziarul din Canare. Foto cu echipa lui Las Palmas, pe la 1997. Și un titlu. “Plec, dar nu uit de unde!”. Vorbele lui Juan Carlos Valeron.

13 ani la SuperDepor
Își amintea totul. Fiert pe fotbal, acolo, în insula descoperită de Cristofor Columb atunci cînd plecase după scorţișoară. Prima zi. Traseu firesc, Las Palmas B, apoi, cu Iñaki Saez pe bancă, pasul către prima trupă. Cu Manuel Pablo, cu Walter Pico, cu Turu Flores. Doi ani aici, transfer la Real Mallorca.

Hector Cuper pe bancă, pregătiri pentru campania senzaţională ce va duce la ultima finală de Cupa Cupelor din istorie. Cu Roa, cu Ivan Campo, cu Stankovici.

Apoi, Atletico Madrid. Molina, Bejbl, Baraja, Solari, Jimmy “Bang Bang” Hasselbaink. Deportivo La Coruña, 13 ani aici, suișuri, coborîșuri. Doamne, meciul acela din 2002, chiar de centenarul lui Real Madrid, finala Cupei Spaniei, pe “Bernabeu”! Învinseseră, cu 2-1, pe Michel Salgado, Hierro, Roberto Carlos, Figo, Zidane, Raul ori Morientes.

Le stricaseră “albilor” sărbătoarea, le era rușine să se bucure în vestiarul oaspeţilor cînd, vizavi, gazdele efectiv plîngeau. Apoi jocurile din cupele europene, minunile acelea cu Milan, 4-0, cînd marcase, cu o trupă de vis, Mauro Silva, Pandiani, Naybet, cu Juventus, schimb de tricou cu Del Piero.

Stop! Și de la capăt!
Dar, gata, nu mai putea! Ultimele sezoane îl terminaseră. Cînd Primera, cînd Segunda… Pe 1 iunie 2013 își lua rămas bun. De la echipă, nu de la fotbal. “Nu mi-a fost rușine în liga a doua. Joc cu aceeași plăcere în Segunda sau la echipa naţională”, declara.

Avea o promisiune de ţinut. Făcută cu 16 ani în urmă. Jucase contra celor mai mari echipe ale lumii, ascultase de 46 de ori imnul, simţea că trebuie să mulţumească undeva, cuiva.

A intrat în biroul președintelui. Las Palmas gîfîia. În Primera jucase ultimul sezon în 2001 – 2002. Voia mai mult. Putea mai mult. S-a apucat de treabă, au terminat pe 6. Apoi, acum, în 2015, au prins barajul pentru promovare.

Cu Valladolid, trupă tare pe picioare. Paco Herrera, antrenorul, l-a anunţat că va fi titular. La 40 de ani fără o săptămînă, în cel mai capital meci al sezonului!

S-a terminat 1-1, în deplasare, și-a arătat măiestria. A alergat enorm, a dat o pasă genială, în minutul 41. Santiago, eroul lui Hemingway, s-a întors fără pește. Dar, la final, el și băiatul fac planuri de viitor. Trupa din Canare are șanse mari să treacă de Valladolid, chiar la ora la care aceste rînduri sînt citite. Poate reveni în Primera, poate rămîne în Segunda, însă don Juan Carlos Valeron va pleca mulţumit. A prins sute de pești uriași. Momentele sale de bucurie!

Cîndva, Andres Iniesta, monumentul, declarase: “Aș plăti bilet pentru a-l vedea pe
Valeron jucînd!”. Și asta era tot ceea ce conta. “El Mago, gracias!”.
* Sursa: La Provincia