Rommel, panzerul cu fler

Cînta, dansa, dădea bine cu capul. Era umil, adulat, băiatul de cartier care n-a uitat de unde a plecat. Şi fotbalist. Cel mai mare pe care l-a avut o ţară mică

Era cald, al dracului de cald şi, sinceramente, n-avea chef de scormonit după talente pe la tot felul de meciuri. Dar şefii de la Tenerife îl chemaseră niţel prin birouri. „Tigrule, ştii că la noi în ogradă se dispută Mondialul Imigranţilor. Dă o geană pe acolo, poate se zăreşte ceva la linia orizontului!”. El era băiatul, spionul, descoperitorul de diamante neşlefuite, „el ojeador”. El, Jose Antonio „El Tigre” Barrios, fost jucător pe la Tenerife, Granada, Hercules sau FC Barcelona. Se răsucise pe călcîie. Luase pălăria de paie, un cornet să scuipe în el pipas-urile, seminţele dungate, şi se aşezase la analizat.

Crezuse că o să adoarmă, dar ceva îl ţinuse treaz. De fapt, cineva. ‘Năltuţ, pe la 1,85, cam două decenii de viaţă. Uşor tras prin ciocolată la piele, mustăcioră a la Erol Flynn. Atacant, dar posesor de gleznă fină, detentă de jucător de NBA. Cînd o plesnea cu capul, o făcea pătrată, cînd o lovea cu dreptul, o făcea curcubeu. Ei, drăcie!

La 20 de ani, avea 16 experienţă
Rommel Fernandez se intitula. Panamez, dar, pe fals, se dăduse iberic, ca să poată juca. I-a plăcut copilul, l-a tras sub aripa lui. A prins un telefon printr-un birou, a sunat la club. „Gingaşilor, e cam din toporaş, aşa, dar dacă lucrăm la el niţel, pe fineţe, se poate spune că v-am găsit atacant!”.

Dădea-n cumătră de la patru primăveri. La 15 ani era la Atletico Panama, apoi îl furară cei de la Alianza FC. Se antrena nonstop. Zicea aşa. „Bă, dracu’ a auzit de puternicul fotbal panamez! Dacă nu ne trecea Canalul prin curte, să mor de ştia careva unde sîntem pe hartă. Aşa că trebuie muncă, tată, că nouă nu ne dă nimeni de pomană!”.

Un an, stătuse pe tuşă. Tenerife era în a treia ligă şi acolo nu umblai cu stranieri. Dar „El Tigre” îl ţinuse sub gheara lui ca Bagheera pe Mowgli. Cînd îl aruncase în arenă, marcase 23 de goluri în două sezoane şi se duelase cu Hagi, care era pe la Real Madrid. I-au zis „Panzerul”, trecea prin toţi, la 85 de kilograme. Era băiat de comitet, fiert pe muzică. „Se topea după merengue. La un antrenament, noi ne opriserăm, dar el continua să ne spună cu cine jucăm etapa viitoare pe paşi de dans”, îşi aduce aminte Isidro, fost coleg. „Venise din Panama, unde domneşte soarele. La un meci îi era frig, îi tremurau ţurloaiele. I-au dat să bea coniac şi aşa, matol, le-a dat ălora două bobiţe”.

Egal con El Presidente
Călărea Atlanticul, se ducea să joace şi pentru naţională. Era mică, dar el se bătea prin preliminarii CM, trăgea trenul după el. La un sondaj a reieşit că lumea îl iubeşte la fel de mult ca pe preşedintele ţării, don Guillermo David Endara Galimany. Pulpe groase, ca de trunchi de sequoia, jambierele lăsate nonstop. Locuia la primul cat. Copiii se duceau sub balcon, strigau: „Rommel, vrem autografe!”. Nu-l avea pe „Nu” în vocabular. Aşa, în şlapi, cobora să le iscălească ţîncilor. Apoi revenea, dădea muzica la maximum, pentru ca toată strada să danseze. Toată strada? Toată insula! Cel mai bun fotbalist sud-american din La Liga în 1989 – 1990!

În 1991, Valencia a scos din teşcherea 1,5 milioane de dolari şi l-a luat să facă pereche, în atac, cu Lubo Penev. A ajuns la Albacete, apoi…

Apoi, într-un 6 mai 1993, după un antrenament… Obosit… El conducea… Toyota Celica s-a izbit de un copac de pe marginea drumului. N-avea viteza luminii, dar capul i-a fost sfărmat! Ronny Rojo, vărul său de pe locul mortului, a scăpat doar cu o zgîrietură.

Albacete e-o trupă ABBA. Dar, pe 6 mai, în fiecare an, indiferent de liga în care echipa joacă, de poziţia din clasament, toţi ştabii se pun la costume negre, se iau de braţ cu fanii din „Curva Rommel” şi aşa, împreună, lasă nişte flori acolo unde un turism japonez s-a încăpăţînat să arate că e mai tare decît un arbore din patria lui Cervantes.

Sursa: La Cronica