Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

Tipul care-a îmblânzit ”Căpcăunul”

A atacat Everestul, dar şi Baintha Brakk. I-a culcat la pământ. A murit de câteva ori sus, pe ”optmiari”. Şi-a pierdut în avalanşe prietenii. După 45 de expediţii a ajutat Nepalul, Pakistanul, şerpaşii. Doug Scott, un tip fenomenal

Permalink to Tipul care-a îmblânzit ”Căpcăunul”
sâmbătă, 12 decembrie 2020, 9:02

Şi cum îşi privea el, aşa, piciorul, numaidecât îşi dete seama că acesta îi vorbeşte. Aşa că-şi scosese gheata, ca să audă mai bine conversaţia. Singurele probleme erau că se găsea la 8.760 de metri altitudine, undeva, în apropiere de vârful Everest, că oxigenul său suplimentar se terminase, că avea halucinaţii şi că membrul acela era inert, de lemn, fără viaţă.

A fost momentul în care Dougal Haston, tovarăşul său de urcuş, şi-a deschis geaca de fulgi, i-a pus piciorul direct pe stomacul său şi l-a ţinut aşa. Cei din tabăra-bază au vorbit vreo patru zile despre un miracol: Doug Scott nu a avut nici măcar o degerătură!!!

Îşi aducea aminte perfect totul, până la acel moment. Plecat-au 24 de tone de echipament din Londra, pe 9 aprilie 1975, cu destinaţia Namche Bazaar. 22 de vămi şi ştampila „1975 British Mount Everest Southwest Face expedition”.

Era septembrie, avea 35 de ani, când urcase sus, pe „Acoperişul Lumii”. Atât de târziu, că noaptea a trebuit să şi-o petreacă acolo, printre zei. A considerat că atunci a murit prima dată. Şi-a promis că nu va mai urca, niciodată, cu oxigen suplimentar, că se va lipsi de corzi, şerpaşi ori tabere-bază, că se va baza pe rapiditate, minimalism şi, da, pe nebunie!

A făcut o săptămână la coborâre!
A doua oară a murit pe 13 iulie 1977. Zbang! Când genunchii săi loviră peretele muntelui, făcură o gaură ca de intrare în mină. Prima ascensiune pe „Căpcăun”, Baintha Brakk, un vârf de 7.285 de metri. „Băiatul” din Panmah Muztagh, Pakistan, era abia locul 87 la coada celor mai înalţi, dar nimeni nu se punea cu el, aşa de rău era.

Doug Scott şi tovarăşul său, Chris Bonington, îl culcaseră la pământ. La 7.200 de metri simţea cum câteva topoare îi zdrobesc rotulele, cum picioarele nu mai răspund la comenzi. Chris se apropiase, îl privise în ochi. De la Facerea Lumii niciodată până atunci irişii nu trimiseseră, într-o singură privire, atâta voinţă.

Aveau să coboare când pe corzi, când de-a buşilea. Bonington căzuse, îşi fracturase două coaste. Fusese rândul lui Scott să se uite la el. Trebuia să trăiască! Cu o ultimă forţare, apăsaseră pe butonul aparatului foto. Ştiţi imaginile acelea cu tipul care urlă către cer, cu un pumn ameninţător ridicat?

Până jos făcuseră o săptămână. Murise a doua oară, dar scăpase: desfigurat, greu de recunoscut. Înainte de a se lua cu tatăl său, mama, Joyce, trecuse pe la o ghicitoare-n cărţi: „Te vei căsători cu un om în uniformă, iar fiul vostru va trece printr-o mare cumpănă, sus, la înălţime”, auzise.

Seniorul fusese poliţist şi, da, el, Scott, se luase la trântă cu „Căpcăunul”. De ce era poreclit aşa? Prima ascensiune, a lor, avusese loc în 1977. A doua avea să vină după… 24 de ani.

A redus la jumătate mortalitatea infantilă
A treia oară murise într-o perioadă de 1.000 de zile. Atunci îi pierduse pe toţi ai lui. Nick Estcourt, pe K2, „vicele” Everestului. Peter Boardman, 31 de ani, în Tibet. Alex McIntyre, 28 de ani, Annapurna. Joe Tasker, 34 de ani, Everest. Cu Joe şi cu Peter organizase cea mai mare nebunie din a sa viaţă: 1979, Kangchenjunga, 8.686 de metri. Doamne, ce făcuseră atunci! Fără oxigen suplimentar, prima urcare de acest fel, pe partea de nord.

După 45 de expediţii, genunchii îi vorbiseră, de această dată fără a avea halucinaţii. Îi spuseseră că e cazul să se oprească. N-a forţat. A primit „Pioletul de Aur”, l-au „uns” Comandant al Ordinului Britanic. Voia să-i mulţumească Muntelui. A fondat „Clubul Alpin Englezesc”.

În 1991 a mers în Nepal, a avut grijă de copilaşii de aici. A trecut în Pakistan, a instalat 17 tancuri de apă potabilă în Askole şi a redus mortalitatea infantilă la jumătate. A luptat pentru drepturile şerpaşilor, a construit 40 de puncte de educare a copiilor din zonele cu ascensiuni.

În martie 2020 l-au diagnosticat cu limfom cerebral. Inoperabil. A plecat acum câteva zile, liniştit. „Asta a fost tot!”. Ultimele sale vorbe.

* Sursa: dougscottmountaineering.co.uk

Comentarii (7)Adaugă comentariu

Stefan (1 comentarii)  •  12 decembrie 2020, 11:15

Dumnezeu sa-l ierte! Multumesc pentru articol.

17 Nentori Tirana (1 comentarii)  •  12 decembrie 2020, 11:37

"”Pasărea Paradisului s-a stins înmormântat cu frântura din ziar: Pelé, plângând în timp ce-și îmbrățișează un coechipier, Mané Garrincha. Cu ei doi pe teren, Seleçao n-a pierdut, niciodată, un meci oficial. înmormântat cu ce avea el cel mai de preț. Ceea ce-i mai rămăsese. Am citit *** acum 20 de ani. De atunci încerc să fiu jurnalist." - C Oprisan ----- Iar noi ne bucuram pentru fiecare articol !

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Cristian (1 comentarii)  •  12 decembrie 2020, 12:28

Tare condei,tare personaj ! Multumesc !

Raul (2 comentarii)  •  12 decembrie 2020, 12:55

Bravo Cata!Super articole scrii!

Draculea (4 comentarii)  •  15 decembrie 2020, 1:51

Pur si simplu excelent !

STEZE (1 comentarii)  •  16 decembrie 2020, 14:03

Domnule Oprisan: Chapeau bas! O intrebare la care mi-as dori sa primesc raspuns pe adresa de e-mail: Ati scris CARTI despre sportivi? Daca DA, puteti sa-mi spuneti de unde pot cumpara aceste carti? Multumesc! Un cititor avid de literatura buna!

Cristian Crintea (1 comentarii)  •  18 decembrie 2020, 12:27

Buna ziua, as vrea sa cumpar cartile de fotbal scrise de dumneavoastra.Cum le pot comanda?Multumesc

Comentează