Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Willy 1 ⁄ Willy 2

Pe 1 septembrie, Germania nazistă invadase Polonia, iar cea de-a doua mare conflagraţie a Omenirii începea să muşte din bătrâna Europă. Cu câteva zile înainte, comuniştii şi fasciştii o dăduseră la pace, împărţindu-i pe leşi şi pe români.

La 21 […]

...

Şoimul de la Mărăşeşti

Când ţucălarul bătu flecurile şi salută, Eremia Grigorescu citea un ziar franţuz. Cei patru inşi din încăpere puteau jura că-l văzuseră cum se ridică de la birou şi merge fix către geamul cel mare, spre a nu fi văzut plângând. […]

...

Geniul potlogar

„Doar două minute rogu-vă să mă ascultaţi: oare crupierul acela amărât, sătul să tot arunce, nu trece oarecum pe pilot automat? Adică nu face ceva robotizat, în aşa fel încât bila plecată dintr-un loc să ajungă cam tot pe acolo? […]

...

Alb în mijloc de negru

Scăpase de câţiva dinţişori de lapte când tatăl, fost jucător de rugby, îl anunţase că vor pleca „departe”. Adică ce însemna asta? Avea să se despartă de fotbal, de prietenii de la IF Brommapojkama? Prima parte, nu, a doua, da!

[…]

...

Tipul care-a îmblânzit ”Căpcăunul”

Şi cum îşi privea el, aşa, piciorul, numaidecât îşi dete seama că acesta îi vorbeşte. Aşa că-şi scosese gheata, ca să audă mai bine conversaţia. Singurele probleme erau că se găsea la 8.760 de metri altitudine, undeva, în apropiere de […]

...

Când trasul de sfoară fuse sport olimpic

Preţ de două decenii, pornind de la Paris, din 1900, disciplina a făcut parte dintre probele de concurs de sub cele cinci inele. Primii campioni veneau de la aruncarea greutăţii şi de la trasul cu puşca militară. Plus un jurnalist!

Permalink to Când trasul de sfoară fuse sport olimpic
sâmbătă, 28 noiembrie 2020, 9:57

„Edgar, ştii bine, trebuie să fim şase! Priveşte, cinci oameni şi atât! Mai avem trebuinţă de unul! Eşti ideal! Deci?”. Ce ideal, tată? Suntem la Jocurile Olimpice de la Paris, 1900, a doua întrecere din vremurile moderne. Ca să poată concura, aşa-i, trupa tre’ să fie formată din şase suflete. Dar el, el nu-i sportiv!

Corect, în tinereţe a cochetat cu ciclismul, cu sportul pe ape, dar acum a venit aici, pe Stadionul „Croix-Catelan”, în calitate de „trimis special” al cotidianului danez Politiken, cum să se bage la joacă? În plus, e năduşire mare pe 16 iulie, chiar dacă locul de întrecere e pitulat, olecuţă, după nişte copaci.

Să facem lumină!
Trasul de sfoară nu fusese… sport olimpic în 1896. Spre deosebire de Atena, în Franţa, peste patru ani, numărul disciplinelor urcase de la 43 la 95.

Aşa apăruse şi acest duel al marinarilor. Două echipe de câte opt oameni se puneau la capetele unei sfori. Fix la mijloc, o batistă, sub ea, o dungă. Se trăgea puternic, preţ de cinci minute. La 500 de kilograme, la 600, la 640, se ajungea şi la 720. Câştiga trupa care ducea batista pe teritoriul ei şi o ţinea acolo cât mai mult. Cel mai bun din trei. Claro?

Americanii deteră bir cu fugiţii
Atunci, în acea dimineaţă, lipseau nu una, ci două echipe! Prima era ce a Statelor Unite. Trei dintre băieţi participau şi la aruncarea ciocanului, o disciplină mai „serioasă”. Aşa că au spus „pas”! A doua… Chiar, a doua cine trebuia să fie? Pentru că ruşinea cea mare bătea-n geam, organizatorii ziseră astfel: pentru titlul olimpic se vor lupta cei de la Racing Club de France, gazdele, cu… nişte băieţi nordici, armonizaţi ad-hoc.

Francezii veneau cu trei copilandri de la echipa de rugby, ce aveau să ia aur la proba respectivă, după ce treceau de Germania, cu 27 la 17, şi de Marea Britanie, cu 27-8, dar şi cu un columbian naturalizat, Francisco Henriquez de Zubiria, viitor medic pe frontul Primului Război Mondial.

De cealaltă parte, August Nilsson se băgase la saltul cu prăjina şi la aruncarea greutăţii. Locurile 8, respectiv, 9. Suedez. Eugen Schmidt, danez, alergase suta şi trăsese cu puşca militară, la 200 de metri, cu patru ani în urmă. „Sportsman” desăvârşit, punea bazele câtorva cluburi şi federaţii din patria lui Hamlet. Karl Staaf era prevăzut la saltul cu prăjina, la triplu salt, la aruncarea ciocanului, la…

Ziaristul şi-a tăiat prea scurt pantalonii!
Aşadar, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, finala Olimpică de tras de sfoară, 1900, 16 iulie, Bois de Boulogne. Cel mai bun din trei atacuri, da? Nordicii pleacă tare din prima. Gazdele au cei trei rugbişti, corect, dar Söderström şi Winckler nu-s din lumea asta.

Pentru că Edgar Aabye nu era echipat corespunzător, a primit un fel de izmene de la un coleg-gigant. N-a potrivit, din foarfecă, lungimea, pozele stau mărturie, dar omul a fost singurul cu „pescăreşti” pe o vreme toridă. Un 2-0 sec, cum ar scrie gazetarii bătrâni, şi echipajul mixt danezo-suedez devine campion olimpic, la o disciplină ce avea să vieţuiască la Jocuri până în 1920.

Asta-i tot, povestea pare gătată! Ba, nu! Unii n-au ce face şi, în loc să-i lase pe eroi să doarmă-n colb de cronici, se apucă să schimbe istoria. Prin 1974, cei de la Olympic Review aruncă bomba: scandinavii au câştigat doar o luptă, nu şi războiul! Americanii au încropit o echipă şi, în cea de-a doua înfruntare, s-au impus cu 2-0.

Mai mult, s-a ţesut şi o poveste cu ghete cu cuie, pe care cei de peste Atlantic ar fi trebui să le dea jos, în urma protestelor dar, şi aşa, tot ei s-au impus. Finalmente, în 2000 s-a stabilit că această trupă din Statele Unite n-a existat niciodată, aşa că Aabye, Nilsson, Schmidt, Söderström, Staaf şi Winckler continuă să fie, şi azi, campioni olimpici la trasul de sfoară. Primii din istorie!

Comentarii (1)Adaugă comentariu

Marin Plumbescu (1 comentarii)  •  28 noiembrie 2020, 11:24

Fuse si se duse...Nu a fost, nici era, pur si simplu "fuse", in cel mai neaos limbaj interbelic, semn ca trasul pe sfoara este sport olimpic al gazetarilor contemporani. Entuziasmant articol, titlul este o capodopera.

Comentează