Când trasul de sfoară fuse sport olimpic

Preţ de două decenii, pornind de la Paris, din 1900, disciplina a făcut parte dintre probele de concurs de sub cele cinci inele. Primii campioni veneau de la aruncarea greutăţii şi de la trasul cu puşca militară. Plus un jurnalist!

„Edgar, ştii bine, trebuie să fim şase! Priveşte, cinci oameni şi atât! Mai avem trebuinţă de unul! Eşti ideal! Deci?”. Ce ideal, tată? Suntem la Jocurile Olimpice de la Paris, 1900, a doua întrecere din vremurile moderne. Ca să poată concura, aşa-i, trupa tre’ să fie formată din şase suflete. Dar el, el nu-i sportiv!

Corect, în tinereţe a cochetat cu ciclismul, cu sportul pe ape, dar acum a venit aici, pe Stadionul „Croix-Catelan”, în calitate de „trimis special” al cotidianului danez Politiken, cum să se bage la joacă? În plus, e năduşire mare pe 16 iulie, chiar dacă locul de întrecere e pitulat, olecuţă, după nişte copaci.

Să facem lumină!
Trasul de sfoară nu fusese… sport olimpic în 1896. Spre deosebire de Atena, în Franţa, peste patru ani, numărul disciplinelor urcase de la 43 la 95.

Aşa apăruse şi acest duel al marinarilor. Două echipe de câte opt oameni se puneau la capetele unei sfori. Fix la mijloc, o batistă, sub ea, o dungă. Se trăgea puternic, preţ de cinci minute. La 500 de kilograme, la 600, la 640, se ajungea şi la 720. Câştiga trupa care ducea batista pe teritoriul ei şi o ţinea acolo cât mai mult. Cel mai bun din trei. Claro?

Americanii deteră bir cu fugiţii
Atunci, în acea dimineaţă, lipseau nu una, ci două echipe! Prima era ce a Statelor Unite. Trei dintre băieţi participau şi la aruncarea ciocanului, o disciplină mai „serioasă”. Aşa că au spus „pas”! A doua… Chiar, a doua cine trebuia să fie? Pentru că ruşinea cea mare bătea-n geam, organizatorii ziseră astfel: pentru titlul olimpic se vor lupta cei de la Racing Club de France, gazdele, cu… nişte băieţi nordici, armonizaţi ad-hoc.

Francezii veneau cu trei copilandri de la echipa de rugby, ce aveau să ia aur la proba respectivă, după ce treceau de Germania, cu 27 la 17, şi de Marea Britanie, cu 27-8, dar şi cu un columbian naturalizat, Francisco Henriquez de Zubiria, viitor medic pe frontul Primului Război Mondial.

De cealaltă parte, August Nilsson se băgase la saltul cu prăjina şi la aruncarea greutăţii. Locurile 8, respectiv, 9. Suedez. Eugen Schmidt, danez, alergase suta şi trăsese cu puşca militară, la 200 de metri, cu patru ani în urmă. „Sportsman” desăvârşit, punea bazele câtorva cluburi şi federaţii din patria lui Hamlet. Karl Staaf era prevăzut la saltul cu prăjina, la triplu salt, la aruncarea ciocanului, la…

Ziaristul şi-a tăiat prea scurt pantalonii!
Aşadar, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, finala Olimpică de tras de sfoară, 1900, 16 iulie, Bois de Boulogne. Cel mai bun din trei atacuri, da? Nordicii pleacă tare din prima. Gazdele au cei trei rugbişti, corect, dar Söderström şi Winckler nu-s din lumea asta.

Pentru că Edgar Aabye nu era echipat corespunzător, a primit un fel de izmene de la un coleg-gigant. N-a potrivit, din foarfecă, lungimea, pozele stau mărturie, dar omul a fost singurul cu „pescăreşti” pe o vreme toridă. Un 2-0 sec, cum ar scrie gazetarii bătrâni, şi echipajul mixt danezo-suedez devine campion olimpic, la o disciplină ce avea să vieţuiască la Jocuri până în 1920.

Asta-i tot, povestea pare gătată! Ba, nu! Unii n-au ce face şi, în loc să-i lase pe eroi să doarmă-n colb de cronici, se apucă să schimbe istoria. Prin 1974, cei de la Olympic Review aruncă bomba: scandinavii au câştigat doar o luptă, nu şi războiul! Americanii au încropit o echipă şi, în cea de-a doua înfruntare, s-au impus cu 2-0.

Mai mult, s-a ţesut şi o poveste cu ghete cu cuie, pe care cei de peste Atlantic ar fi trebui să le dea jos, în urma protestelor dar, şi aşa, tot ei s-au impus. Finalmente, în 2000 s-a stabilit că această trupă din Statele Unite n-a existat niciodată, aşa că Aabye, Nilsson, Schmidt, Söderström, Staaf şi Winckler continuă să fie, şi azi, campioni olimpici la trasul de sfoară. Primii din istorie!