Cum a murit, la Canal, un erou. ”Sari, mă, ca iepurele!”

Emil Pălăngeanu a fost unul dintre marii noştri atleţi. Deţinător de recorduri naţionale, fondator de organisme sportive, evidenţiat pe front, preşedinte de federaţie. A fost ucis la Capul Midia, de brutari care, ştiindu-i trecutul de ”sportsman”, îşi băteau joc de el în faţa tuturor

Albon, colonelul din Turda, ăl de punea amărâţii să găurească, la „11 Stâncă”, cu gamelele, părea că mai avea un dram de omenie pe fundul inimii. Dar Borcea, finul lui, brutar la bază, cu doar patru clase la bord, urla şi suduia: „Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în WC ca să slăbiţi, să nu mai munciţi, să sabotaţi construirea acestei măreţe artere prin care partidul a înţeles să vă ofere reabilitarea!”.

„Opera” era Canalul, „acest al patrulea braţ al scumpei noastre Dunări”. Câinii dispăreau. Cei care mâncau peşte nespălat, sărat şi beau apă din Taşaul mureau în câteva zile.

I-au adus de Sfânta Mărie cea Mare, 1952. Îi încărcaseră ca pe cartofi, claie peste grămadă: „Lasă, mă, că nu crapă până acolo! Avem nevoie de braţe de muncă!”. Trei dintre ei fuseseră traşi mai într-o parte. „Terminus Paradis” plus „Cel mai iubit dintre pământeni” într-o singură secvenţă… „Pălăgeanu Emil! Ce-ai fost, mă?”. „General!”. „Aha, general! De ce nu spui, mă, aghiotant regal, educator al fostului rege? Lasă că te aranjăm noi! La roabă!”.

Record neegalat vreodată!
Sufletul acesta de 60 de ani, demn, fusese o instituţie. Un „sportsman” adevărat, nu făcut din toc şi din călimară. Prin 1913, împreună cu al său frate, Nicolae, fuseseră trimişi în Suedia, la „specializare”, parte a primei unităţi de schiori şi trupe mobile de munte.

Peste trei ani, la Campionatele Naţionale de Atletism din 22-23 mai, de la Bucureşti, locotenentul Emil Pălăngeanu devine campion al ţării la toate cele patru probe clasice de aruncări: greutate, disc, ciocan şi suliţă!!!

De atunci, de mai bine de un secol, niciun alt sportiv nu a reuşit să-l egaleze… Patria intră în război. E erou la trecătorile din Carpaţi. „Pentru vitejia şi avântul cu care a comandat compania în luptele din 1916, la Boldogvaros. La sita Buzăului şi la Gura Siriului, unde, atacând la baionetă o companie inamică a distrus-o luându-i un rest de 40 de oameni prizonieri. Tot astfel a luptat la Mălaia împotriva unor forţe duşmane covârşitoare”.

Instruieşte prima unitate de Vânători de Munte din Armata Română, luptă pe fronturile din 1917. 1922 îl găseşte la Stockholm, chemat de cei de acolo pentru cursurile Institutului Regal Central de Gimnastică. E una dintre piesele de bază la fondarea faimosului O.N.E.F. Nu stă-n birou. Coordonează atletismul, schiul, gimnastica şi înotul, povăţuieşte echipa noastră participantă la proba de patrulă militară, precursoarea biatlonului, la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928, de la St. Moritz. Apoi este chemat să preia conducerea Institutului Militar de Educaţie Fizică.

Profesorul lui Mihai I
În 1932, devine aghiotant regal şi profesor de educaţiune fizică la Clasa Palatină a Marelui Voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai I. Nu uită prima iubire. E preşedinte, în două rânduri, al Federaţiei Române de Atletism, devine general de brigadă.

În martie 1945, suferă prima umilinţă. Este trecut în rezervă. Primeşte un document cu „personal activ al armatei care prisoseşte peste nevoile de încadrare”. E săltat în vara lui 1952. „Activitate duşmănosă împotriva regimului democrat”.

A doua umilinţă. Primeşte cinci ani. Capul Midia. Toamna, grea, iarna, şi mai grea. Când li se dau macaroane – da, minune! – e pedepsit pentru că nu vrea să muncească. Nu le mai primeşte! Borcea, brutarul, află de trecutul de sportiv. Îl scoate la careu şi-l pune să „sară ca iepurele”. Câtă suferinţă poate îndura un singur om? Cedează, treptat. Nu se mai poate mişca. Nu mai intră în baracă.

Doctorul Jovin îi ia pulsul, cere să fie dus la… Degeaba… Marele Emil I. Pălăngeanu decedase. Data nu-i sigură. Undeva între 23 ianuarie şi 4 februarie 1953. Trupul unuia dintre cei mai mari atleţi ai noştri ajunge în stiva de schelete din magazia de stuf de la Midia, aşteptând medicul civil, unicul care avea dreptul să confirme moartea „bandiţilor” exterminaţi prin muncă forţată.

* Sursa: „Morminte fără cruce”, Cicerone Ioniţoiu