Cum s-a înălțat spre ceriu „Mihai-Bravul”

Primul balon cu aer cald din Bucureşti s-a înălţat pe 30 mai 1874, parcurgând 24 de kilometri. În nacelă se găseau proprietarul, domnul Willemot, precum şi scriitorul şi compozitorul Grigore Ventura

La prima strigare, dezamăgirea fusese mare. Pe 26 mai 1874, un balon cu aer cald trebuia să urce deasupra Bucurescilor. Muşterii lăsaseră baltă totul, chiar şi o şedinţă a Camerei Deputaţilor, dar un vânt mult prea puternic, iscat la umflarea cu gaz, amânase totul.

Apoi, pe 30 mai, „minunea”. Domnul Marius Willemot era, la obârşii, franţuz, dar valah prin asimilare, stabilit de ceva vreme în urbea lui Bucur. Voia să se înalţe. Auzise că se plămădeşte statuia lui Mihai Viteazul, dorea ca la tăierea panglicii să suie şi el în văzduh, aşa că-şi botezate balonul „Mihai-Bravul”.

Lucrare frumoasă, croită la Paris de marele meşter Duruof. Ţesătură specială de mătase, undeva pe la 3.600 de metri. Înalt de 25 de metri, greutate totală de 420 de kilograme. Dar cin’ să se suie-n el, alături de Willemot? Se lăsase cu tragere la sorţi, pentru că doar un suflet avea voie să se joace de-a Dedal, alături de deţinător. Grigore Ventura apucase lozul cel mare. Scriitor şi compozitor, un june pe la un 34 de primăveri, tatăl celebrei Mărioara.

Balonul fusese arătat moflujiilor la Ateneu, unde şezuse parcat ceva vreme, cu tot cu acareturile din el. Nu era la prima ridicătură. Primise botezul vineri, 27 martie, când se înălţase la 2.890 de metri, lângă moara din Bourbont pres Voic-sur-Aisne, la vreo 90 de kilometri de „Oraşul Luminilor”.

„Mulţi săriră uluci şi rupseră pânde”
Ca să se slobozească-n ceriu, după expresia vremii, trebuia a fi umflat cu gaz de iluminat, ori ist lucru se putea face numai la gazogenul de la Filaret, uzină inaugurată cu vreo trei ani în urmă. Lumea se adunase, din nou, ca la urs. Fusese „băşica lui Caragea”, la 1818, apoi experimentele lui Beudet, dar Willemot era primul localnic ce promitea şi plăcere, şi experimente. S-au tăiat bilete, a venit multă lume. „Mulţi şi prea mulţi încă săriră uluci şi rupseră pânde, spre a pătrunde acolo fără parale; obiceiu regretabilu dar practicatu multu în ţeara noastră”…

S-a plecat pe la orele 4 şi ceva. După primii 300 de metri, „Bucuresci şi satele învecinate apăreau sub noi ca pe o hartă geografică. S’audia numai sgomotul depărtat al trăsurilor, şuierul locomotivelor, oamenii păreau ca furnicile pe strade”, nota Grigore Ventura.

S-a ajuns la 2.100 de metri, cu o temperatură de 8 grade. Apoi, salt până la 3.800, cu două grade sub zero. La 4.100, balonul e înconjurat de un curcubeu circular. Coboară. „La 7 şi 5’ (n.r. – seara) suntem iar la 2.500 m. Se vedea Dunărea ca un fir argintiu şerpuind pe pămentu. Carpaţii la 600 de metri mai josu decât noi, oraşele Ploesci, Mizil şi altele”. Aruncă lestul, moderează viteza. Pe la 300 de metri respiră într-o trompetă, zicându-le celor de jos să prindă frânghia. Eliberează gazul, lansează ancora, ce se-nfige într-o bătătură.

Aterizează la Văresci (Vărăşti), pe moşia cuconului Iancu Deşliu, cale de vreo 24 de kilometri distanţă de locul din care „decolaseră”. Boierul îi ajută cu desumflarea, le dă căruţe cu care să care toate nebuniile îndărăt.

A fost certat pentru că nu avea „parachute”!
Prima ascensiune a balonului „Mihail-Bravul” a dat naştere şi unei premiere în presa noastră: „Telegraphul” a publicat, în două numere consecutive, un amplu material al călătoriilor cu balonul, cu tot cu istoric. Domnul Willemot primea chiar şi câteva poveţe. „Michaiu Bravulu nu are parachute şi ar fi bine să aive”, scriau gazetarii. Până pe 17 iulie aveau să mai urmeze trei ascensiuni. Domnul Willemot se mai înălţa şi în anul următor, apoi balonul dispărea, crezându-se că se reîntorsese la Paris.

În „Calendarul amusant” pe 1875, editat la Bucuresci de Honoriu Wartha, se găsea, pe parcursul a 15 pagini, farsa „Cucoana Chiriţa în balon”, capodopera lui Vasile Alecsandri, ecoul evident al ascensiunilor lui Willemont. „Scenele se petrecu din dosul Mitropoliei, pe piaţa destinată pentru ascendarea balonelor 1874”, se marchează locul acţiunii.

* Sursa: „Le Journal de Bucarest” (1874)