Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
”Doamne, până şi cerul plânge!”

„Ştii, Shep, n-o pot numi teamă, dar simt ceva, aşa, precum o furnicătură prin tot corpul”, îi spusese în acea dimineaţă de 1 octombrie 1977. Pelé, marele fotbalist, se retrăgea. Ultimul joc, 37 de ani.

Shep Messing era „fratele” lui, […]

...

Cum s-a înălțat spre ceriu „Mihai-Bravul”

La prima strigare, dezamăgirea fusese mare. Pe 26 mai 1874, un balon cu aer cald trebuia să urce deasupra Bucurescilor. Muşterii lăsaseră baltă totul, chiar şi o şedinţă a Camerei Deputaţilor, dar un vânt mult prea puternic, iscat la umflarea […]

...

Băieţii din barcă

Oficialii cei scorţoşi nu-i doriseră la Jocurile Olimpice de la Berlin. Marea criză economică, foametea, fenomenele meteorologice tot mai ciudate, numărul uriaş de şomeri, „New Deal”-ul lui Roosevelt, precum şi faptul că de cealaltă parte a Atlanticului se găsea un […]

...

Regele Lumii la 1.000 £

Fix de ziua lui, pe 25 mai 1900, au zis să-i facă un cadouaş ca la 20 de ani şi l-au transferat la Sunderland, de la o echipă din North East England. Alf Common n-a stat pe gânduri.

Tânărul de […]

...

La plecarea lui Heem Chituwa

Pentru că nu şi-a cunoscut, niciodată, părinţii, iacii au avut grijă de el, în Nepalul anilor ’50. Cu ei căra lucruşoare dintr-un sătuc într-altul, cu ei făcea comerţ în Tibet. La două zile după ce adunase 15 ani, primise primul […]

...

Băieţii din barcă

În 1936, echipajul de 8+1 american a cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Berlin. Câţiva tipi cu poveşti desprinse din filme

Permalink to Băieţii din barcă
sâmbătă, 10 octombrie 2020, 11:00

Oficialii cei scorţoşi nu-i doriseră la Jocurile Olimpice de la Berlin. Marea criză economică, foametea, fenomenele meteorologice tot mai ciudate, numărul uriaş de şomeri, „New Deal”-ul lui Roosevelt, precum şi faptul că de cealaltă parte a Atlanticului se găsea un dictator criminal, toate făcuseră ca Statele Unite ale Americii să se gândească, non-stop, la un boicot.

Dar băieţii de la Universitatea din Washington, cei din echipajul 8+1, în a lor barcă „Husky Clipper”, terminaseră pe primul loc toate calificările, toate testele, aşa că urmau să reprezinte SUA la Olimpiadă. Boşii au tras ultimul glonţ: „Nu sunt bani, dacă vreţi să ajungeţi în Germania, faceţi rost de ei!”.

A fost momentul în care tot Seattle-ul s-a mobilizat. Profesorii universitari au ieşit pe stradă, prostituatele au donat şi ele, muncitorii din puţinele fabrici deschise şi-au rupt de la gură. S-au adunat 5.000 de dolari, suma necesară, iar cei nouă, plus faimoasa lor ambarcaţiune realizată de maestrul George Pocock, au plecat în doborârea imposibilului.

Germanii dăduseră recital pe lac
Până la startul cursei, Germania răsese tot: cinci medalii de aur şi una de argint. La 6 după-amiaza, 75.000 de nemţi erau gata pentru un nou succes. Pe lacul Grunau ajunseseră Hitler, Goebbels, Göring sau Leni Riefenstahl, cu a sa cameră.

Americanilor le fusese repartizat cel mai rău culoar, al şaselea. Donald Hume tremura tot. Îi era frig. În două zile pierduse 6,3 kilograme. Suspect de pneumonie. Antrenorul a vrut să-l lase pe uscat. Johnny White ţipase: „Îi legăm mâinile de rame şi îl trecem linia de finiş”.

„Bob” Moch, cârmaciul, cel mai mare suflet în cel mai mic corp, abia ajunsese aici. Tatăl îi scrisese, înainte de plecare, că ai lui se trag din Seminţiile lui Israel şi că nu-i dorit la Berlin.

Joe Rantz, poreclit de toţi „Plămânul”, fierbea. Mama vitregă îi obligase tatăl să-l abandoneze. La 15 ani lucra pe unde apuca, tăia copaci. Pocock, care în afară de a fi un lutier de bărci incredibil, era şi un tată pentru sportivi, îl luase cu el. Rantz găsise pe „Husky Clipper” căldura pe care nu o simţise, niciodată, în copilărie. Jesse Owens îşi văzuse de treabă. Acum era rândul lor.

Statele Unite au vibrat la transmisiunea radio în direct. Au plecat slab. „Probabil e cel mai prost start al nostru din toate timpurile. O să murim de inimă”, a spus comentatorul, în acea după-amiază de 14 august.

Lui „Don” îi era atât de rău încât la primele mişcări nici măcar nu deschisese ochii, deşi barca luneca. La jumătatea cursei, germanii şi italienii erau în faţă. Moch, care avea legată portavocea de cap, aproape că nu se mai auzea de vacarm. Atunci s-a trezit Hume. A dus strocul la 44, o cadenţă incredibilă.

Au recuperat. Aproape de finiş, „Bob” a zbierat la ei, peste cei 75.000 de oameni. Au înţeles că-s aproape de linie. Au adunat în ei toată forţa Universului. S-au impus la ultimele 10 fâlfâiri de rame. „Boys, cred că am câştigat!”, a spus cârmaciul, dar nimeni nu era sigur. SUA, 6:25.4, Italia, 6:26.0, Germania, 6:26.4.

A doua zi, cei nouă băieţi din barcă primeau, pe miticul „Olympiastadion” din Berlin, medaliile de aur. Moch a fost trimis să le ia. Fără cuvinte.

„Nu ne-a interesat Hitler, ci doar steagul să fie sus!”
„Chuck” Day s-a dus primul. Cancer. 47 de ani. Fumător înrăit. Cârmaciul a devenit antrenor. Prin 1969 au decis să se vadă, an de an, cu toţii, pe 14 august. În 2004, mai erau trei. Moch a plecat în 2005. „Joe” Rantz, în 2007.

Roger Morris, cel de care toţi râdeau pentru că trecuse „primul” linia de sosire, s-a dus în 2009. 94 de ani. Pefect lucid până în ultima zi de viaţă. „Nu ne-a interesat chestia aia cu Hitler, aşa cum spuneau mulţi. Ci doar să ne vedem steagul acolo, sus!”.

* Sursa: Pocock Foundation

Comentarii (1)Adaugă comentariu

mihnea (1 comentarii)  •  11 octombrie 2020, 14:22

Numele ultimului decedat este Herbert Morris nu Roger Morris. In rest articolul este foarte bun ca de obicei.

Comentează