Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
”Doamne, până şi cerul plânge!”

„Ştii, Shep, n-o pot numi teamă, dar simt ceva, aşa, precum o furnicătură prin tot corpul”, îi spusese în acea dimineaţă de 1 octombrie 1977. Pelé, marele fotbalist, se retrăgea. Ultimul joc, 37 de ani.

Shep Messing era „fratele” lui, […]

...

Cum s-a înălțat spre ceriu „Mihai-Bravul”

La prima strigare, dezamăgirea fusese mare. Pe 26 mai 1874, un balon cu aer cald trebuia să urce deasupra Bucurescilor. Muşterii lăsaseră baltă totul, chiar şi o şedinţă a Camerei Deputaţilor, dar un vânt mult prea puternic, iscat la umflarea […]

...

Băieţii din barcă

Oficialii cei scorţoşi nu-i doriseră la Jocurile Olimpice de la Berlin. Marea criză economică, foametea, fenomenele meteorologice tot mai ciudate, numărul uriaş de şomeri, „New Deal”-ul lui Roosevelt, precum şi faptul că de cealaltă parte a Atlanticului se găsea un […]

...

Regele Lumii la 1.000 £

Fix de ziua lui, pe 25 mai 1900, au zis să-i facă un cadouaş ca la 20 de ani şi l-au transferat la Sunderland, de la o echipă din North East England. Alf Common n-a stat pe gânduri.

Tânărul de […]

...

La plecarea lui Heem Chituwa

Pentru că nu şi-a cunoscut, niciodată, părinţii, iacii au avut grijă de el, în Nepalul anilor ’50. Cu ei căra lucruşoare dintr-un sătuc într-altul, cu ei făcea comerţ în Tibet. La două zile după ce adunase 15 ani, primise primul […]

...

Sărbătoarea ce a luat 500 de suflete

Cu patru decenii în urmă, ploaia şi dragostea pentru spectacolele cu tauri ucideau sute de columbieni, într-un orăşel liniştit, în timp ce alţi 2.000 erau răniţi. După o perioadă de 18 ani de "pace", totul a fost reluat

Permalink to Sărbătoarea ce a luat 500 de suflete
sâmbătă, 19 septembrie 2020, 10:03

La 40 de ani de atunci, don Bernardo Jose Soto De la Ossa plânge când prinde-a povesti cele petrecute atunci. „De fapt, ca să fiu sincer, asta fac mereu, la fiecare 20 ianuarie”.

Avea 19 ani. Se trăsese la bunicul matern din Sincé, un sătuc la vreo juma de ceas de mers cu maşina depărtare de Sincelejo, al 23-lea oraş ca populaţie din Columbia. Acolo se ţinea ziua Dulcelui Nume al lui Isus, patronul Sărbătorilor. Logic, lupte cu tauri.

Bernardo şi al său bunic au purces la drum pe la 10:30. „Coaja” de maşină i-a trădat de două ori. Platina şi ambreiajul. S-au oprit pe la Corozal, la jumătatea cursei, au dres ce s-a putut drege. La 14:00 erau în Sincelejo. Au plecat după bilete. Stop niţeluş!

De la 40.000 la 75.000 în câteva ore!
Pentru că se anunţase îngrămădeală mare, organizatorii zic să mărească tribunele. De la 40.000 de persoane se ajunge la 75.000 de suflete. Totul e făcut pe genunchi, cu 32 de tribune ce stau în bătaia vântului. Cei 9.167 de metri pătraţi sunt înconjuraţi de trei etaje, dar nimeni n-a venit cu ceva concret, s-a lucrat aşa, „la ochi”.

Vizitatorii nu mai găsesc bilete la primele două caturi. Unchiaşul strâmbă din nas, dar, pentru că ceasurile sunt înaintate, cumpără tichete sus, la cucurigu, la insistenţele nepotului. La 15:30 tribunele de pe „Hegémones Cumplido” gem.

Sunt 40 de tauri, colo, în cartierul Mochila, e sărbătoare mare.

„Pe la 16:00 a început să plouă puternic”, povesteşte, cu glas stins, Bernardo. Ceva picături căzuseră şi de dimineaţă, dar acum cerul era negru, cu vânt ca-n filme. Cei de jos au încercat să se bage sub tribune, să se ascundă, să se protejeze. Mii de oameni n-au mai ţinut cont de nimic şi au început să sară pe improvizaţii. Totul tremura.

Imaginile sunt păstrate pe retina memoriei lui Bernardo. „Mai fusesem la astfel de sărbători, dar niciodată nu văzusem aşa ceva. Mi-am dat seama că ne vom prăbuşi, pentru că lemnul se rupea precum o scobitoare. Am căzut de acolo, de la al treilea etaj. În picioare! Da, e sinistru, dar am făcut-o pe moale. Am fost ultimii, aşa am scăpat. Corpurile se loveau între ele, le auzeai zdrobindu-se de tablă. Când am picat, am simţit un imens gol în stomac”.

El şi bunicul au scăpat, dar au ieşit printre cadavre, urlete şi sânge. Peste 300 de oameni muriseră fie asfixiaţi, fie călcaţi în picioare. Asta a fost prima cifră. Apoi s-a ajuns la 400 şi la 2.000 de răniţi. Sunetele ambulanţelor brăzdau cerul într-un orăşel liniştit până la acea dată. Sute de militari, experţi în situaţii de război, au sosit acolo.

„O bătălie medievală”
„În corpurile unora, bucăţile de lemn intraseră ca nişte suliţe. Totul arăta precum locul unei bătălii medievale”, scria trimisul agenţiei „Efe” în Columbia.
Bernardo a pierdut trei prieteni. A acceptat cu greu asta. Ani de zile s-a gândit că dacă bătrâna maşină nu-i încurca, ajungeau mai devreme. Şi dacă ajungeau mai devreme, prindeau locuri ceva mai jos. Şi dacă prindeau locuri ceva mai jos, asta însemna că…

„Niciodată cele două spitale nu primiseră atâţia pacienţi. Foarte mulţi dintre ei, cu coloanele fracturate. Unii s-au putut recupera. Alţii, din satul bunicului meu, au cerşit toată viaţa lor sau au vândut bilete la loterie, dintr-un scaun cu rotile”, încheie Bernardo.

Finalmente, numărul sufletelor decedate a ajuns la 500.

Statul columbian a trebuit să plătească despăgubiri uriaşe.

După 18 ani de la tragedie, sărbătoarea a fost celebrată din nou, în „Plaza de Torros”.

Comentează