Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
”Doamne, până şi cerul plânge!”

„Ştii, Shep, n-o pot numi teamă, dar simt ceva, aşa, precum o furnicătură prin tot corpul”, îi spusese în acea dimineaţă de 1 octombrie 1977. Pelé, marele fotbalist, se retrăgea. Ultimul joc, 37 de ani.

Shep Messing era „fratele” lui, […]

...

Cum s-a înălțat spre ceriu „Mihai-Bravul”

La prima strigare, dezamăgirea fusese mare. Pe 26 mai 1874, un balon cu aer cald trebuia să urce deasupra Bucurescilor. Muşterii lăsaseră baltă totul, chiar şi o şedinţă a Camerei Deputaţilor, dar un vânt mult prea puternic, iscat la umflarea […]

...

Băieţii din barcă

Oficialii cei scorţoşi nu-i doriseră la Jocurile Olimpice de la Berlin. Marea criză economică, foametea, fenomenele meteorologice tot mai ciudate, numărul uriaş de şomeri, „New Deal”-ul lui Roosevelt, precum şi faptul că de cealaltă parte a Atlanticului se găsea un […]

...

Regele Lumii la 1.000 £

Fix de ziua lui, pe 25 mai 1900, au zis să-i facă un cadouaş ca la 20 de ani şi l-au transferat la Sunderland, de la o echipă din North East England. Alf Common n-a stat pe gânduri.

Tânărul de […]

...

La plecarea lui Heem Chituwa

Pentru că nu şi-a cunoscut, niciodată, părinţii, iacii au avut grijă de el, în Nepalul anilor ’50. Cu ei căra lucruşoare dintr-un sătuc într-altul, cu ei făcea comerţ în Tibet. La două zile după ce adunase 15 ani, primise primul […]

...

20 de ani şi-un inel

Petr Dubovsky îşi găsise liniştea la Real Oviedo, după doi ani grei la Madrid. Era 2000, suflarea fotbalistică se gândea doar la Campionatul European când el a alunecat, într-un paradis thailandez. Avea numai 28 de primăveri

Permalink to 20 de ani şi-un inel
sâmbătă, 12 septembrie 2020, 10:57

„Eram în vacanţă. În ziua aceea, soarele nu ieşise. Am zis să nu mai mergem la plajă, să vizităm cascadele. Petr făcea o poză, s-a dat puţin în spate, s-a dezechilibrat, a căzut cam 20 de metri. Era conştient, vorbea cu noi. Spunea că-l doare pelvisul şi că simte o durere puternică la cap, dar niciodată nu ne-am gândit că era vorba despre o hemoragie internă ce avea să-i ia viaţa câteva ore mai apoi”.

Aurelia Caraba vorbeşte cu glas stins. Nu plânge. Spune doar că i-a luat un an şi jumătate să priceapă ce s-a petrecut, unde a plecat iubitul ei. Acum e o doamnă care lucrează la o multinaţională din Oviedo, Spania, căsătorită, cu o fetiţă superbă. „Una mujer reconstruida”, cum spun ibericii.
Cu 20 de ani în urmă, Petr Dubovsky era partenerul ei sentimental. Slovacul care iubea jazz-ul şi muzica lui Frank Sinatra făcuse instrucţie de front cu noi în ceea ce istoricii numesc „Masacrul de la Kosice”.

Kouba, Latal, Novotny, Skuhravy, Moravcik… Iunie 1993, trei goluri în poarta lui Silvică Lung, ei jucând, pe final, în nouă. Don Ramon Mendoza, preşedintele lui Real Madrid, pusese ochii pe el. Pe „Fotbalistul slovac al anului”. Aşa că jucătorul, dimpreună cu a sa prietenă, cu o valiză, aterizaseră în patria lui Cervantes.

Luni, era titular. Sâmbătă, nu prindea lotul

Apucase 31 de meciuri în două sezoane. Zamorano, Amavisca, debutul lui Raul. Valdano explicase ce nu funcţionase: „După antrenamentul de luni – Petr şi alţi 10. Marţi, la fel. Miercuri simţeam ceva. Joi nu mai era atât de clar. Vineri nu contam pe el, sâmbătă nu prindea lotul”. Talent cu carul, dar inconstant.

Dăduse „Bernabeul” pe „Carlos Tartiere”. Ajunsese la Real Oviedo. Aici prinsese drag de peşte şi de fabada asturiană, o tocană de fasole infinită. Se liniştise. Suporterii găsiseră un fotbalist elegant, cu pase filtrante. Cu şapte goluri în sezonul ’95-’96, dusese gruparea pe locul 14 în Primera.

Imens pentru o echipă mică. Rămăseseră în Primera, iar Atletico Madrid retrogradase. Adunase, în cinci ani, 120 de meciuri. Aurelia, prietena lui de la 17 ani, îi înregistra toate meciurile. „Se uita la ele, le analiza, cu tatăl, cu fraţii. Puneau stop-cadru, ţipau! Dacă pierdea, nu dormea. Auzea toate fluierăturile. Ştia unde a greşit, le accepta”.

Euro 2000 se găsea în plin fuleu. Lumea era cu ochii pe turneul final, România se duela cu Italia, ultimul meci al lui Hagi.

Cinci ore fatale

Dubovsky şi Aurelia au plecat în Thailanda. Insula Ko Samui, cascada Hin Lad, 366 kilometri de Bangkok. „Când a căzut, s-a oprit într-o zonă fără acces. Elicopterul nu putea ateriza din cauza copacilor, ambulanţa nu avea cum să ajungă pe drum. Medicii au improvizat ceva, au ajuns cu greu la el. După cinci ore. Când a intrat pe masa de operaţie, era prea târziu. Agenţiile de presă au fost seci: „03:40 ora locală. Deces. Hemoragie cerebrală. Fractură de pelvis, coaste rupte”. Atât! Turcia avea meci cu Portugalia, Totti se pregătea pentru noi… 23 iunie 2000. Abia împlinise 28 de ani.
Aurelia n-a ştiut nimic de ea 600 de zile. Tratamente, sprijin de specialitate. Rareori a vorbit despre acel bon. „Ceva de la magazinul de bijuterii «La Perla»”, avusese puterea să spună. Reporterii, cruzi până la capăt.

„Ai cercetat ce era?” După înmormântarea din Bratislava, revenise la Oviedo. Acolo găsise bonuleţul, aruncat pe un birou, înainte de plecarea în vacanţă. Simţise ceva. De la spitalul thailandez îi dăduseră rucsacul negru purtat de Petr în acea zi. Dar cine avea putere să-l deschidă? I-a tras fermoarul. Într-un buzunăraş odihnea o cutie. În ea, un inel de logodnă. „Îl am şi azi şi-l voi păstra mereu”…

* Sursa: Arhiva „Mundo Deportivo”

Comentarii (12)Adaugă comentariu

Adi (4 comentarii)  •  12 septembrie 2020, 14:10

Frumos articol... Multumim!..

alin (1 comentarii)  •  12 septembrie 2020, 20:21

esti singurul ziarist pe al carui blog intru mereu din lista de blogsport. ce vreau sa spun este ca nu conteaza titlul, conteaza ce scrii in articol. ca de obicei, excelent articol.

jacko (1 comentarii)  •  12 septembrie 2020, 21:52

this is *** life .. ?!? .. mulțam de povestire, nu am știut ..

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Sably (1 comentarii)  •  12 septembrie 2020, 22:54

Nu te-am băgat în seamă pănă acum, e tărziu, e noapte, iartă-mă.... L-am accesat la disperare poate pe Cristi Geambașu, fără să te citesc, acum, plictisit, am "trecut și pe la tine.. Mulțumesc dragule, mulțumesc mult, promit că nu te mai ignor!

Mircea (1 comentarii)  •  12 septembrie 2020, 23:01

Esti mare, boss!😎

Simeone (5 comentarii)  •  13 septembrie 2020, 9:30

Foarte interesanta povestea... Real life

Matei Petrică (1 comentarii)  •  13 septembrie 2020, 18:56

Eu chiar imi amintesc de Dubovski, un fotbalist solid ,tehnic,atacant cu o detenta f buna. Cred ca se poate crea un film . Va multumim ca ne ati adus aminte de el si felicitări pt articol

constantin (14 comentarii)  •  13 septembrie 2020, 19:01

Viața este nedreaptă. Nu spun o noutate...

ovialex23 (4 comentarii)  •  13 septembrie 2020, 19:56

Cataline, ca de obicei, esti THE ONLY ONE !!!

Ionut (1 comentarii)  •  13 septembrie 2020, 20:02

Fara lacrimi,e greu de citit. Mare fotbalist. Editorial +++++++

Costin semaca (1 comentarii)  •  15 septembrie 2020, 19:45

Multumim Cataline...imi aduc perfect aminte, pacat, viata e nedreapta

Comentează