Bătrâne, asta-i şi finala ta!

Jacques Ferran, jurnalist sportiv imens, a trebăluit patru decenii la L’Equipe. S-a stins acum un an şi jumătate, dar la Lisabona va privi şi spre trofeu, şi spre PSG. A fost moaşă la naşterea amândurora

Până la 70 de ani – pe care se pregătea să-i adune în curând – omul primise atâtea premii şi medalii încât putea susţine două etaje de muzeu. Dar parcă acesta de acum, din prima zi a lui februarie 1999, era cel mai important. International Football Hall of Fame adunase toată crema la Opera din Barcelona, transmisiuni în lumea întreagă.

Acolo, printre rochii lungi, fracuri şi papioane, Johan Cruyff îi oferise lui, Jacques Ferran, trofeul pentru întreaga activitate de jurnalist sportiv. Pentru că era recunoaşterea unei cariere de 51 de ani, în faţa diplomei trasă-n cadru de argint păleau Premiul „Martini” pentru cel mai bun articol sportiv, Medalia Sportului Monegasc, Medalia Centenarului CIO ori Premiul „Henri-Desgrange”.

Îşi amintea începuturile. Anii celui de Al Doilea Război Mondial fuseseră grei. Terminase Literele, la Montpellier. În 1945, eroii care luptaseră în Rezistenţă scoseseră un hebdomadar, „Tigrul”. Aici debutase. Prin 1948, Jacques Goddet, jurnalist imens, patriarh la L’Equipe, primise un telefon de la confratele Emmanuel Gambardella, care tocmai se pregătea să devină Preşedintele Federaţiei Franceze de Fotbal.

I se recomandase un tânăr de nici 30 de ani, care nu păcălea gramatica şi alerga civilizat pe cărările dintre cuvinte, cu niscaiva experienţă.

CCE, „Balonul de Aur”, „A.I.P.S.”
Ferran a intrat, astfel, în cea mai tare redacţie de sport din lume. Era prevăzut la Departamentul Fotbal, condus de Jacques de Ryswick. Alături de acesta şi de Gabriel Hanot născoceau, în aprilie 1955, Cupa cluburilor campioane europene la fotbal, Cupa Campionilor Europeni, Champions League-ul zilelor noastre.

Era dintr-alt aluat. Ziua făcea cronici de meci, seara, teatrale. Zămislea primul regulament al competiţiei abia apărute, apoi fonda Uniunea Jurnaliştilor de Sport din Franţa. Ţinea conferinţe organizate de UNESCO, mergea să vorbească despre etica sportivă apoi efectua prima tragere la sorţi a CCE din istorie: Sporting cu Partizan, Rapid Viena – PSV, Servette – Real Madrid ori AC Milan – Saarbrücken.

Era un tip cult, cu ochelari cu ramă groasă. Purta o flanică pe el, colegii râdeau, dar spunea că simte, non-stop, cum îl trage curentul, chiar şi-n zilele de vară. Vorbea despre umanismul în sport, apoi îl convingea pe președintele FIFA, Stanley Rous, să strângă rândurile între forul condus de el și Asociația Internațională a Presei Sportive.

Simţea că poate face mult mai mult. Continua să scrie articole, dar cerea celor din guvern să fondeze comisii ministeriale pentru terminologii sportive. Prindea microfonul, urca la tribună şi aproape că ţipa: „Domnilor, de ce trebuie să spunem «Tie-Break» şi nu «Jeu décisf?». De ce «doping» şi nu «dopage?»”. Mulţi dintre termenii sportivi din limba lui Hugo sunt creaţia sa.

Mare amator de bridge, devenise unul dintre cei mai buni jucători din Hexagon, plăcerea supremă fiind aceea de a-i învinge pe oponenţii din Belgia. A coordonat, până prin 1985, când a ieşit la pensie, activitatea la France Football, alt Everest al jurnalismului.

A văzut PSG în faşă!
În februarie 2019, agenţiile de presă au anunţat, sec, că Jacques Ferran a murit. Atât şi un CV de şase rânduri.

A, scuze! În februarie 1970 a intrat în redacţie, la L’Equipe, a adunat toată suflarea jurnalistico-fotbalistică şi le-a zis: „Băieţi, cei de la Paris Football Club ne-au trimis o invitaţie. Fuzionează cu Stade Saint-Germain, sunt de la noi din oraş, tre’ să mergem acolo!” Şi-au participat la naşterea PSG…

Aşa că rama cea groasă a ochelarilor veghează, zilele acestea, dublu deasupra Lisabonei: un ochi către „urecheată”, celălalt către Neymar şi Mbappe.

* Sursa: „Football: aventure des hommes”