Cerberul cu cinci Cupe ale Campionilor Europeni

Juanito Alonso a ajuns la Real Madrid după ce marele Ricardo Zamora, al său înaintaş, spusese că ”Ăsta nu va ajunge portar niciodată!”. Stătea pe acolo vreo 12 ani, coleg cu Gento ori Di Stefano

Când marele Ricardo Zamora se retrăsese din poarta madrilenilor, el, Pepe Bañon, preluase cheile buturilor. Acu-l găsise cu niscaiva beteşug la un plămân. Trebuia să predea şi el armamentul. „Am găsit un copil bun, care să-mi ia locul. Garantez pentru el. Douăzeci şi o picătură de ani, basc de pe plajă”. „Cum se intitulează?”, se auzise întrebarea: „Juan Adelarpe Alonso, dar toţi îl strigă «Juanito»”. „Stai aşa, ăsta nu-i ăla refuzat de Ricardo?”.

El era! Gabriel Alonso, al său frate, mai mare cu vreo patru ani, îl trăsese spre fotbal. Debutase pe nisipul din Euskadi. Trecuse la Kerizpe, dar nu stătuse mult, se angajase în construcţii. Băieţii de la Logroñes aflaseră despre el, coborâse de pe schelă şi, la 20 de ani, se apucase de făcut minuni.

Tot Gabriel îl cărase la Celta Vigo. Aşa, cât să dea o probă. Zamora, da, marele Ricardo Zamora, îl urmărise: „N-am nicio trebuinţă de el. Nu va fi portar, niciodată. Nu, definitiv nu! Celta nu are nevoie de el!”. Aşa sunase declaraţia. Plânsese. Aruncase cât colo mănuşile. Gata, cariera lui în fotbal se terminase înainte să înceapă!

De la oaste la Real! Pe teren, cu ordin!
L-au luat la oaste, la Ferrol. Echipa din localitate trebăluia prin Segunda Division. Şeful unităţii îi făcuse rost de o ţidulă, să poată juca la Racing. „Cu tot respectul, domeniul nu mă mai interesează!”, raportase. „Nu e o rugăminte, ci un ordin!”. Acolo, în poarta din liga a doua, îl zărise Pepe Bañon.

Real Madrid nu se refuză niciodată. Dar aici respirau „adevăraţii”. Un Garcia Martin, un Adauto. Cum să joci în faţa lor? Primul s-a accidentat în pretemporada. Al doilea, după al treilea meci. Aşa că uite-l pe Juanito Alonso al nostru titular în etapa a 4-a, pe 25 septembrie 1949!

De unde să ştie că dăduse cep unei cariere incredibile? Avea doar 1,72 metri. Compensa prin muncă. Dacă antrenamentul dura o oră şi jumătate, el stătea trei. Reflexe bune, „mirosea” adversarul, ieşea bine. Dar cel mai tare stătea la boxat.

An de an, madrilenii aduceau câte un goalkeeper. Fie că era Rogelio Dominguez, fie că era Pazos, fie că era Visa ori Berasaluce, Juanito Alonso le lua faţa tuturor. În Caracas, în 1952, la „Mundialito”-ul cluburilor, avea să facă minuni. Din acel moment, nimeni nu se mai îndoia de el.

După sosirea lui Di Stefano au început să pice şi titlurile. Cel din Spania, ’53-’54. Următorul, la fel. Cupa Latină. Trofeul „Zamora”, pentru cel mai bun portar. 4-3 cu Stade de Reims. Întâia Cupă a Campionilor Europeni. 2-0 cu Fiorentina. A doua. A treia a venit pe 28 mai 1958, 3-2 cu AC Milan, pe „Heysel”.

După o absenţă de un an, i-au prelungit contractul
Prin ’59 l-au găsit cu infecţie pulmonară gravă. Apucase să evolueze până în „sferturi”, aşa că a patra „urecheată” a fost şi meritul său. Un an de zile pe tuşă. A revenit direct la un derby cu Atletico.

Adelardo a intrat criminal, ruptură de claviculă. Să recapitulăm: 365 de zile de absenţă, reapariţie, accidentare gravă. Ce au făcut cei de la club? I-au prelungit contractul cu încă un sezon şi i-au adus acasă a cincea Cupă a Campionilor!

S-a retras tăcut, aşa cum fusese toată cariera, la finele lui ’61-’62. 225 de partide numai pentru „albi”. I-au pregătit meci frumos, cu argentinienii de la River Plate. S-a tras spre antrenorat, a obţinut hârtiile, dar n-a profesat niciodată. A trecut pe banca tehnică a celor de la C.F. Paradiñas, dar aşa, doar de hobby, cum îi plăcea lui să spună.

Plămânul nu i-a dat pace. S-a dus la 66 de ani. Cu două mari ofuri pe inimă. Primul, că nu jucase decât două meciuri la echipa naţională. El, tipul cu cinci C1… Eizaguirre, Carmelo sau Ramallets evoluaseră pe aceeaşi parte cu el. Cui să-i ia locul? Al doilea, citatul acela nenorocit din Zamora. Păstrase, din 1947 până în 1994, o frântură de ziar cu vorbele legendei: „Nu va fi portar, niciodată!”.