Henri, călăreţul cu Rang

Primul român medaliat cu argint din istoria Jocurilor Olimpice a fost un cavaler desăvârşit, un sportiv imens, cu 90 de premii. Îşi iubea enorm calul, pe Delfis, şi a sfârşit în urma unui accident pe o motocicletă primită în dar de la Adolf Hitler!

Pe la 1872, în Botoşani erau staţionate două regimente de „roşiori”, buni călăreţi, cu talent cât carul. Aşa că în 1899, când hipodromul de la bariera Suliţa se saltă, lumea se adună ca la urs.

Colo-l zăreai pe locotenentul Teo Herescu, eroul din aprilie 1890, când toţi jurau că străbătuse, în doar şase ore, călare pe Leliţa, distanţa Botoşani – Bucureşti! Ori pe sublocotenentul Alphonse Goliescu, cel care, la 1904, avea să lege urbea moldavă de Hamburg, la capătul unei curse nebune, de 1.700 de kilometri în 17 zile, prin Cernăuţi ori Breslau.

Acolo apăruse, pe la 1930, Henri Rang, un tip aşa, cam pe la un 28 de ani, de loc din Lugoj. Fusese atras de faptul că toată lumea vorbea despre reuniunile hipice de la Botoşani.

Trecuse pe la Târgovişte, terminase Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de aici. Doamne, cum concura: ’nalt, pedant, tras la uniformă militară, alături de Delfis, al său cal! Cucerise Londra ori Varşovia, ridicase în picioare „Longchamp”-ul parizian, Nisa era toată a lui.

Coleg cu Felix Ţopescu, tatăl faimosului comentator
A fost inclus în echipa României participantă la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936. Trupă frumoasă, cu Toma Tudoran, Costică Zahei, Felix Ţopescu, tatăl regretatului om de televiziune Cristian, Vladimir Constantinescu ori Costică Apostol.

Descalificaţi pe motive absurde. La individual, la săriturile peste obstacole, s-au aliniat 54 de concurenţi din 18 ţări. Rang a mers umăr la umăr cu germanul Kurt Hasse, favoritul publicului. Departajarea s-a făcut în ultima zi de competiţii, pe 16 august, chiar pe măreţul „Olympiastadion”. I-au spus „Prix des Nations”.

20 de obstacole. Camil Morţun, trimisul Gazetei Sporturilor la faţa locului, scrie: „O medalie de aur pentru România? E rândul lui Rang. Inimile bat să se spargă. Delfis porneşte frumos, se apropie întins de primul obstacol”…

120.000 de oameni sunt cu respiraţia tăiată. Jocheul nostru are o singură greşeală. Neamţul, tot una! Iar egalitate? Crainicul lămureşte: „Deoarece domnul Hasse a parcurs distanţa într-un timp mai scurt, 59,2 secunde faţă de 1:12,8, i se acordă medalia de aur pentru superioritate în viteză”.

Henri Rang face rost de primul argint din istoria participărilor noastre la Jocurile Olimpice. Dar a doua zi, când foaia de arbitraj este consultată, se constată că neamţul are imaculată rubrica greşelilor deşi fusese clar că Tora, al său bidiviu, atinsese un oxer.

Ica, aşa cum îl strigau apropiaţii, e sfătuit să facă apel, să scrie o contestaţie. „Vei primi aurul, fără ca Hitler să afle”, aude. Refuză, e fair-play!

Motocicleta Führerului şi accidentul din Copou
Apele se agită niţeluş, apare povestea. Unii spun că-i legendă, maiorul Dumitru Tăutu, delegatul federal, o consemnează în amintirile sale: Adolf Hitler în persoană îl cheamă la cancelaria sa, pentru a-i înmâna un premiu de consolare, o motocicletă Zündapp, cu ataş, faimoasă în epocă.

Anul următor, Rang primeşte „Premiul Naţional pentru Sport” – „a făcut să fâlfâie tricolorul românesc pe catargul olimpic”.

Anii trec. Călăreţul adună, în numai doi ani, 90 de premii naţionale şi internaţionale. Regele Carol al II-lea se vede cu el în discuţii particulare. Marele Nicolae Iorga îl apreciază în „Neamul Românesc”, în iulie 1937.

În afara hipodromului, eroul nostru e puţin mai „altfel”. La 40 de ani, „gonea ca un turbat pe străzile Iaşului”, îşi aducea aminte, pentru Gazeta Sporturilor, nepotul său, Cătălin Petre Rang. Face accident. Nu se poate spune că e ceva cu adevărat grav, doar că ghidonul îi striveşte capul pieptului. Peste puţină vreme, apăreau complicaţiile, avea să se chinuie luni bune din acel moment, decedând chiar de Crăciun, în 1946.

„Se spune că ofiţerul de cavalerie este şi călăreţ, şi cavaler. Henri Rang era un cavaler prin excelenţă, un om foarte corect”, îşi amintea actorul Florin Blănărescu, cel care-l avusese comandant, timp de trei ani, la Lugoj.

* Sursa: Arhiva Gazeta Sporturilor (1936)