“Ai zburat, Vlaicule, ai zburat!”

Pe 17 iunie 1910, pe Dealul Cotrocenilor, la Aerostaţie pilotul nostru sfredeleşte aerul şi suie la patru metri de sol, cale de 50 de paşi bărbăteşti, în uralele viitorului Rege al României, Carol al II-lea. ”Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu”, spunea cel care reuşise întâiul zbor din istoria aviaţiei noastre

Când suise în trenul de Paris, Aurel Vlaicu avea moralul în cizmele cele mari, ofiţereşti. Ionel Brătianu, prim-ministrul, stăruise pe lângă colegul de la Răsboiu’, generalul Crăiniceanu, să-l lase pe inventator a-şi construi aeroplanul în Arsenalul Armatei, din Dealul Spirii.

Mai mult, îl angajase, pe 2 noiembrie 1909, inginer „diurnist”, cu simbrie de 300 de lei lunar. Patriarhul hangarelor nici nu dorise să audă: „Aici nu-i fabrică de avioane şi de pânzeturi pentru aripi”, i-o retezase. V. Morţun, de la Lucrări Publice, îi omorâse, la al său rând, „bursa”. Doar Spiru Haret, o minte luminată, îi dăruise 500 de lei. Cu ce mai avea el la saltea, luase cap compas „Oraşul Luminilor”.

S-a văzut cu Traian Vuia, omul care se înălţase, deja, în văzduh. Au analizat, dimpreună, schiţe. A comandat, de asemenea, motorul „GNÔME”, de 50 de cai-putere, cu un preţ de 14.000 de lei.

Un singur frumos nebun, Nelu Ciulu, un băiet aşa, pe la un 18 ani, fusese alături de el. Ucenic în anul al III-lea la Arsenal. Au lucrat la partea lemnoasă. Au mers la mecanică, pentru piese, pentru tendoarele zămislite din sârmă, îndoite, lipite cu alamă şi filetate. Au ajuns în atelierul de focoase, mai mult noaptea, să nu supere proprietarii. Prim maiu 1910, scheletul era gata. Apoi a venit şi „Gnôme”, rotativ, cu şapte cilindri.

Principele Carol a verificat, personal, ghidonul pentru frâne!
Venise ziua cea mare. 17 iunie 1910. Au suit aeroplanul într-un vagon, l-au dus la „Aerostaţie”, pe locul unde-i azi mall-ul din Cotroceni, în spate la „A.P.A.C.A.” A.S.R Principele Carol era prezent. Trăsese după el pe a sa soră, Principesa Elisabeta, cea cu pielea albă ca laptele şi ochii mari, verzi.

Lume multă nu era, pen’ că nu se dăduse sfară-n ţară. O mână de prieteni, altă mână de gazetari, doi băieţi cu fotografiile. Soldaţii de serviciu, plus nişte ţânci aciuaţi din mahalaua din zonă. Carol verifică ghidonul pentru frâne. „A. Vlaicu No. I” e gata să sfredelească aerul, când un vânt nebun, iscat de nicăieri, îl face pe pilot „să şovăească de a sbura”.

Dar îşi învinge teama. Ţipă la un ţucălar să învărtă elicea. Celor din spate le zice să slobozească coada aparatului. Cu un vâjâit asurzitor, aeroplanul o ia la goană, în linie dreaptă, peste câmpul neted, dar nu se înalţă de la pământ. Audienţa tace. A doua încercare. La fel! Linişte ca de mormânt. Vlaicu se consultă cu oamenii săi. „Tre’ să foloseşti altfel profundorul!”, aude. Dă semne că e nervos, fuge către aeroplan. Cele trei roţi desenează, în aer, norişori de praf. Motorul cere mai multă benzină. Primeşte! Gata! Maşinăria s-a desprins de sol.

Urcă, şovăielnic, la un metru. Apoi la doi. Pilotul îi dă combustibil. Patru metri faţă de sol! Se duce aşa 40, poate 50 de metri. Nu vrea să forţeze. Aterizează! Principele Carol sare din maşina de urmărire, uită de toate regulile, îl îmbrăţişează şi strigă: „Ai zburat, Vlaicule, ai zburat!” După Statele Unite şi Franţa, deveniserăm a treia ţară din lume pe teritorul căreia se urcase în văzduh un aparat original, inventat, construit şi pilotat de un suflet local.

A murit cu medalia din 17 iunie
Trage aer în piept şi zice: „Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul. Mă menţinusem singur în aer. Făcusem evoluţii neşovăielnice”. Întâia plutire de acest fel din istoria aviaţiei noastre!

Azi, faptele de acum fix 110 ani par mici. Atunci însă, Aurel Vlaicu suise-n Olimp, de-a dreapta zeilor.

Seara se lasă cu chermezuială. Prinţul George Valentin Bibescu – Doamne, ce sportsman! – vine c-o medalie de aur cu inscripţia…”În amintirea biruinţei zburătorului Aurel Vlaicu 4 (n.r. – 17) iunie 1910″. Legenda spune că atunci când Icar al nostru s-a prăbuşit, pe 13 septembrie 1913, la Băneşti, lângă Câmpina, avea cu el, în carlingă, medalia Bibescului…

* Sursa: Înregistrarea audio a interviului cu Ion Ciulu pentru „Radio România”, februarie 1982