Negrul, fratele albului

Luz Long, germanul, îl ajută pe Owens, sportivul de culoare, în faţa lui Hitler, la JO din 1936, Berlin. Moare pe front. Jesse se găseşte cu fiul acestuia, Kai, şi îi vorbeşte despre prietenia ce a durat şapte ani. Apoi îi este cavaler de onoare

Domnul tras la costum păşeşte pe Stadionul Olimpic din Berlin, locul în care a alergat şi a sărit pentru istoria sportului. În dreapta sa e un tip înalt, blond, cu ochi mari, pătrunzători, undeva pe la 23 de ani. Discută despre zilele fierbinţi din 1936, aruncă priviri spre tribunele goale, pline, pe atunci, cu 110.000 de suflete, gesticulează, trasează praguri prin aer. E 1964. Owens şi Long. Undeva trebuie să se fi strecurat o greşeală, nu? Germanul n-a pierit în luptele celui de-Al Doilea Război Mondial?

Carl Ludwig „Luz” Long devenise, la 20 de ani, stăpânul Germaniei la săritura în lungime. Se apucase de Drept, la Universitatea din Leipzig, fusese uns avocat, dar continua să se antreneze zilnic. La Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin, era arianul perfect, după cum credeau naziştii. 1,84 m, structură ca la carte, trebuia să arate supremaţia sportivilor albi contra celor de culoare, veniţi de peste Atlantic. Jesse Owens e unul dintre aceştia. Povestea-i ştiută, dar zilele acestea merită amintită.

Cum să îmbrăţişezi un negru cu Hitler în tribună
Americanul ratează, în calificări, primele două sărituri. La prima, merge să vadă unde trebuie să calce, mai face un pas şi intră pe nisip. La a doua, bate prea târziu. Iar steag roşu. La a treia are nevoie de un 7,15, stadionul trage cu Luz, sportivul alb. Goebbels, şeful Propagandei, e acolo, la braţete cu Adolf Hitler.

Atunci se petrece necrezutul. Long se apropie de Owens. Îl prinde de după umeri. Îl povăţuieşte să „bată” ceva mai înainte. „Eşti bun, nu trebuie să demonstrezi, acum, nimic. Nu forţa”. Legenda spune că merge şi lasă un prosop alb cu 10 centimetri înaintea pragului. „Vezi, ăsta e semnul!”, pare că zice.

Jesse nu riscă. Sare exact de unde i-a spus neamţul, merge în ultimul act. Acolo, cu 8.06 metri, devine campion olimpic. Luz termină pe doi, cu 7,87. E primul care-l îmbrăţişează pe băiatul ce avea să adune acolo, la Berlin, patru medalii olimpice. Pelicula lui Leni Riefenstahl, „Olympia”, trasă atunci, stă mărturie. Peste două zile, Rudolf Hess îi cere să nu mai strângă, în viaţa sa, un negru în braţe.

Ucis în Italia
Cei doi au continuat să-şi scrie, deşi cea mai mare conflagraţie mondială plecase la drum. Luz a intrat în Wehrmacht. Ultima depeşă e datată 1942, trimisă de undeva, din Nordul Africii.

„Nu mă tem pentru mine, ci pentru cel mic, care n-a apucat să mă cunoască. Ca să fiu sincer cu tine, inima-mi spune că aceasta e ultima noastră corespondenţă. Când acest război se va termina, fă, te rog, o vizită în Germania. Găseşte-mi fiul! Povesteşte-i despre vremurile când nu eram separaţi de lupte, spune-i cum stăteau lucrurile între bărbaţii acestei lumi”. În timpul Operaţiunii „Husky”, debarcarea Aliaţilor în Sicilia, e rănit. Piere pe 14 iulie 1943. 30 de ani.

„Jesse, acum ştiu clar că atunci, în 1936, nu întâmplarea ne-a adus laolaltă. Am venit către tine pentru că am simţit prietenie. Fratele tău, Luz”
Fragment din ultima scrisoare a lui Luz Long către Jesse Owens, 1942

Owens se găseşte cu Kai Long – care avea doar doi ani la plecarea tatălui – în 1951. E prea mic ca să înţeleagă o prietenie atât de mare. Dar, în 1964, Bud Greenspan îi propune lui Jesse să se reîntoarcă pe stadionul pe care devenise Olimpian.

Atunci apare Kai, venit special de la Hamburg. Are fix vârsta tatălui său când nemţul şi americanul se strângeau în braţe, e înalt precum el. Owens îl priveşte în ochi: „Acolo era, pe celaltă parte, când Luz mi-a lăsat semnul. La final, a dat dovadă de un curaj nebunesc când m-a îmbrăţişat în faţa lui Hitler. Dacă aş fi topit toate medaliile şi cupele, ele nu valorau nimic în faţa prieteniei de 24 de carate pe care am avut-o cu Luz în acele momente”…

Apoi Owens, sportivul de culoare, avea să devină cavaler de onoare la nunta fiului sportivului alb.

* Sursa: Jesse Owens Returns to Berlin (1966)