Marghiloman, caii, hipodromul de la Băneasa şi Lista lui Günther

Politician versat, Alexandru a iubit cursele adevărate şi armăsarii pursânge englezi. A stăruit pentru ridicarea unui loc superb de întreceri în partea de nord a Bucureştiului, ce avea să dăinuie mai bine de cinci decenii. Considerat a fi ”părintele hipismului românesc”

Colo, la Paris, Alexandru Marghiloman prinsese dragostea de cai. Plecase din Buzău, terminase „Sava”, la Bucureşti, apoi intrase la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice de pe malurile Senei.

Când pornise spre Oraşul Luminilor, pe la 1874, pe un teren de lângă Monetăria Statului, dincolo de capul Căii Mogoşoaiei, se dădeau primele curse de cai cu premii şi pariuri. Peste patru ani, se găsea cu Constantin Blaremberg, colonelul, cel mai mare crescător de pursânge englez de pe la noi. Cumpăra, de la acesta, un mânz, „MARS 2”, cel care, în 1881, pe când Alexandru avea doar 27 de primăveri, avea să-i aducă victoria în primul său Derby.

Tânărul avocat e nebun după patrupede. Face importuri notabile din Franţa ori Anglia. Caii odihneau pe domeniul său din Bucureşti, cam pe unde se găseşte acum Hotelul Ambasador, dar şi în grajdurile din spate, pe Dionisie Lupu.

1903 îl găseşte „vice” la Jockey Club. Vrea ceva frumos, în genul Hipodromului „Longchamp” de la Paris. Stăruie pe lângă Regele Carol I. Primeşte, la periferia de nord a oraşului, un teren generos. Pe 14 decembrie 1905 se alocă o suprafaţă de 52 de hectare. Marele arhitect Ion D. Berindey e însărcinat să ridice bijuteria. Marghiloman trage sfori, face rost de bani. În septembrie 1906, noua tribună a Hipodromului Băneasa este inaugurată.

Trap şi galop cu Familia Regală
Terasa acoperită e una dintre cele mai tari din Europa, fără stâlpi de susţinere, pentru a nu împiedica vizibilitatea celor 900 de suflete găzduite. Construcţia e superbă, are cinci caturi, iar boxele pentru cai se întind pe toată lungimea circulară a arenei. Iarba e de cea mai bună calitate pe pistele de alergare, pentru că Marghiloman vrea să încurajeze „îmbunătăţirea rasei cailor în România”. Trapul era miercurea şi sâmbăta, galopul, joi şi duminică. Toată lumea bună venea aici, în frunte cu Familia Regală.

Alexandru termină, la marginea Buzăului, Vila Albatros. Saltă grajduri, chiar şi un mic hipodrom. Face vorbele cu Sir Hugh McCalmont, proprietarul celebrului armăsar Collar: primul mânz al acestuia din 1910 va fi al său! Aşa vine pe lume Zori de zi, un exemplar superb, câştigător al tuturor curselor în care va participa, în cariera sa de patru ani.

Marghiloman e un vizionar. Reface bulevardul Kiseleff, Aleea Călăreţilor, are grijă şi de Parcul Herăstrău, pentru ca întreaga zonă să arate ca la carte. Se bagă la curse, câştigă 25 de Derby-uri! La unele întreceri sunt şi 20.000 de oameni. Doamne, ce nume: Marghiloman, Ştirbey, Negropontes, Lahovary, Moruzi. Ştacheta era sus de tot, presa din Hexagon scriind că în Europa marile competiţii au loc în Anglia, în Franţa şi la Bucureşti.

Semnează pacea nefavorabilă şi Unirea cu Basarabia
Apoi, Omenirea începe să fiarbă. Primul Război Mondial. La început, suntem ţară neutră. Dar în 1916, Bucureştii iau foc. Apare „Lista lui Gunther”: 200 de nume din toate mediile Regatului României acuzate că au primit bani pentru a face propagandă intrării noastre în conflagraţie de partea Puterilor Centrale.

Marghiloman, germanofil declarat, e cap de listă. Acceptă, între 5 martie şi 23 octombrie 1918, să fie prim-ministru, într-o perioadă dificilă, semnând pacea nefavorabilă. E catalogat „trădător”, acuzat că a primit o sumă imensă, 2.000.000 de lei, după ce apare pe „Listă” cu „Margh. environ 2 Mil.” Recunoaşte Unirea Basarabiei cu România, continuă să fie senator, dar blazonul său este ştirbit.

„Părintele hipismului românesc” continuă să fie alături de cai până în 1925. Se stinge la Buzău, la 70 de ani. Cu câteva zile înaintea plecării sale se născuse Ghiaur, pe care-l alinta, ca o premoniţie, „ultimul meu diamant”. La trei ani de la a sa moarte, M. Csillag, călare pe Ghiaur, câştigă Derby-ul. Peste blazonul tricolor al proprietarului, fusese fixată o eşarfă neagră…

Surse: „Realitatea Ilustrată”, Biblioteca Digitală BCU Cluj, „Cronologia Bucureştilor” – Gheorghe Parusi. Cu mulţumiri, domnului V.M. Martinescu