„Corbul” aleargă şi de coronavirus

Din 1 ianuarie 1975, Robert "Raven" Kraft "zboară", zilnic, 13 kilometri, pe plaja din Miami. Nu s-a oprit, niciodată. A strâns lângă el copilaşi de şase ani, a strâns lângă el unchiaşi de 79. Nici măcar pandemia nu l-a împiedicat. La 17:30 e acolo, lângă prepeleacul salvamarului

Calendarul arăta fix 1 ianuarie 1975 când Robert Kraft parcase cele două valize în faţa uşii. Se întorsese în Miami, la casa părintească, fără cartuşe pe ţeavă, dezamăgit: voise a-i compune melodii marelui Johnny Cash, un imens în epocă. Degeaba!

Apoi, dorise a avea propria formaţie, cu care să colinde Statele Unite. Legase o prietenie cu nişte băieţi, încropiseră ceva prin barurile din Nashville ori Las Vegas, dar nimic concret. Aşa că sunase la sonerie, şi, cu cel mai calm glas din lume, spusese doar atât: „N-am reuşit nimic!”.

Mama îl strânsese în braţe, „E OK, stai liniştit, puiule, bine că te-ai întors!”. Dar „puiul” avea un sfert de veac de viaţă, abandonase facultatea cu gândul că va zburda pe portative, nu poseda un loc de muncă, iar unica sa zestre era una bucată chitară.

Dacă era deziluzionat? Da! Credea că va rupe topurile, că va muta într-o casă ca la carte şi că-şi va chema, acolo, părinţii.

Run, Raven, run!
Şi-a pus pantofii de alergat în picioare. Un tip bine, ’năltuţ, păr lung, cârlionţat. Ochelari negri, de soare, plus mănuşa pe mână, simbolul mişcării „Black Power”. Nu era de culoare, dar îi simpatiza pe oamenii aceia. Plus ceea ce gândeau ei. A zis că iese la o „dezmorţire”.

Pe la 17:20 a ajuns. Miami Beach. 5th Street, locul de lângă punctul salvamarului. S-a găsit cu câţiva boxeri. La 17:30 au plecat să alerge pe plajă. Lejereanu, fără cronometru.

Opt mile, minus un cioc de barză, 13 kilometri. I-a plăcut. Şi-au dat întâlnire a doua zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. La 17:20 era acolo. Boxerii. Nu! N-a dezamăgit, a plecat la treabă: prepeleacul salvamarului, 13 kilometri, sosire fix în acelaşi punct. Pe 3 ianuarie, la fel. Pe 4, asemenea.

Primii opt ani i-a alergat singur. Zi de zi. „Zi de zi” însemnând zi de zi. Nu conta că era weekend, nu conta că avea treabă. La 17:20 se fluiera cu salvamarul, niţeluşă încălzire, apoi, la treabă.

30 de primăveri a prins acolo, pe nisip. Apoi, oamenii au început să-l întrebe dacă pot da şi ei din coate alături. Le-a spus că e o treabă serioasă, că se pleacă la oră fixă, că se aleargă doar opt mile. La început, s-au arătat vreo şase timizi. 12, peste câteva luni. Deja se formase o gaşcă, un fel de „Forrest Gump şi prietenii”.

Şi-a zis „Raven”, „Corbul”. „Raven Run” a început să câştige tot mai mulţi adepţi. Fiecare primea o poreclă, era trecut de Robert pe o listă. Cât a alergat, din ce stat provine, câte curse a prins.

Apoi, turiştii americani au intrat în horă. Au venit cei din alte ţări. Peste 60 la număr. Printre ei şi cinci români!!! 2.500 de oameni, de la 6 la 79 de ani.

Fără cronometru, doar pentru plăcerea de a alerga. A adăugat şi o bălăceală, după fiecare cursă! Nu se pleca, niciodată, acasă. Se discuta, oamenii socializau, poze, tot dichisul. Nebunia din 75 a „Corbului” se transformase într-o adevărată mişcare. La 17:30 punct!

„Frate” cu LeBeron James!
Ziarele au venit după el. Televiziunile, la fel. I s-a făcut un filmuleţ, a tras un clip publicitar alături de LeBron James. A donat toţi banii. Devenise simbolul plajei, al oraşului.

Nu-l interesa marketingul, nu-l interesa traficul, nu-l interesa să cronometreze timpul alergătorilor, nu voia invitaţii la showuri tv. Când a scos o linie de… bentiţe şi câteva tricouri, a anunţat că tot ce va aduna va merge către o şcoală de atletism de acolo, din South Beach.

Apoi a venit coronavirusul. Nu puteau para o statuie. Avea şi ceva probleme medicale, cu spatele. A primit două ţidule: una de la medic, că e obligatorie mişcarea, alta de la autorităţi, că-şi poate continua… nebunia de zi cu zi.

„Vreau să dau speranţă lumii. Că este vorba de ceva ce nu se va schimba, deşi omenirea e dată peste cap. Pe plajă nu găsesc decât urmele păsărilor şi ale mele, din ziua anterioară”, spune el, trist.

S-a gârbovit, aleargă adus de spate, dar tot la pielea goală, tot la bentiţă şi păr lung la aproape 70 de ani. „Nu-s dus, ştiu ce este în ţară. Dacă mi se va spune să mă opresc, mă opresc. Dacă nu, voi continua. Până când va dori Dumnezeu, până când nivelul oceanului va creşte sau până coronavirusul mă va lua”.

Pe 15 aprilie, dată la care în Miami se înregistrau 7.711 cazuri şi 143 de morţi, „Corbul” s-a dus, singur-singurel, la ora 17:20, la locul ştiut. Peste 10 minute prinse a zbura. „Pentru soare, pentru aer, pentru sănătate şi pentru că noi nu ne dăm bătuţi niciodată!”.

Surse: Ravenrun, runnersworld