Orbul care continuă să vadă fotbal

Don Vicente a venit pe ”Mestalla” 68 de ani. Chiar şi după ce şi-a pierdut vederea, fiul îi descria partida şi-l strângea de mână la fazele mai importante. La Valencia - Atalanta a fost singurul suflet din tribune. Semn că UEFA şi coronavirusul nu pot învinge inima

Vicente dispunea de fix 20 de primăveri când se dusese, colo jos, la baza stadionului „Mestalla”, să achite contribuţiunea şi să devină, cu acte în regulă, „socio”. Era fiu al urbei, din zona Cabanyal, dar Valencia îl atrăgea, din două motive.

Primero: antrenor venise Quincoces, monumentul. Da, da, nu evoluase la ei, ci la Real Madrid, înainte şi după Războiul Civil, dar valoarea nu ţinea cont de comunităţi, nu?

Segundo: „Atacul electric”. Dios Mio, cei cinci băieţi, Epi, Amadeo, Gorostiza, Mundo şi Asensi, cel din urmă cu 308 meciuri la trupă şi 14 ani! Trei titluri, ’41-’42, ’43-’44, ’46-’47, echipă temută de toţi. Pe atunci erau alte vremuri. Preşedinte se afla imensul Luis Casanova. La finalul săptămânii aduna toţi noii abonaţi, pac, dădea mâna cu ei, stăteau de vorbă. Lui Vicente Navarro Aparicio i-au urat toate cele bune şi viaţă cât mai lungă printre „lilieci”.

Benzinarul care nu rata nicio partidă!
A început să vină la meciurile de acasă. Tribuna Centrală, rândul 15, scaunul 164. Pleca şi-n deplasări. Lucra la benzinărie, la CAMPSA. Făcuse înţelegere cu şeful: stau mai mult de luni până vineri, mă laşi să merg după băieţi în weekend! Bietul om, ce era să zică? Mamăăă, deplasarea aceea de la Madrid, din 1967, de pe „Bernabeu”.

Finala Copei del Generalisimo, că Franco domnea pe atunci: Valencia – Athletic Bilbao. Ai lui, cu Abelardo în poartă, Waldo, Claramunt – 381 de meciuri la echipă – ori Vicente Jara, vrăjmaşii cu Iribar între buturi, Iñaki Saez sau Txetxu Rojo, da, viitorii antrenori, pe gazon. 2-1 pentru „lilieci”, cea mai mare bucurie din viaţa sa, dacă nu socotim naşterea puiului. Trei zile s-a mers între Madrid şi Valencia. S-a băut, s-a tot, s-a astea…

Apoi l-a iubit pe Kempes. În 1985, ochii nu l-au mai ascultat. Primul, stângul, desprindere de retină. Apoi, dreptul. „Mi-am pierdut vederea, nu şi celelalte simţuri”, a început să zică. Se zborşea când auzea „persoană cu dizabilităţi”. A mers la cei de la ONCE, le-a cerut să devină distribuitor de bilele de loterie. A vândut cupoane în Valencia. Mână de aur. Pe la începutul anilor ’90, a vândut tichetul cu numărul 77.738. 250.000.000 de pesetas a primit fericitul câştigător. S-a pensionat în 1994. I-au făcut cadou o machetă a stadionului iubit. A pipăit-o, s-a bucurat.

Singur printre scaunele goale
Ani de zile n-a pierdut un meci. Fiul îi descria fazele. Îl ţinea de mână şi, când „liliecii” aveau fază de poartă, îl strângea mai tare. În 2004 a plâns, mult. Valencia a luat titlul, a luat Cupa UEFA. Cañizares, Baraja, Carboni, Ayala, Marchena, Rufete, Mista, Albiol, Aimar. L-au chemat, de vreo trei ori, pe gazon. I-au pus Insigna de Aur în piept. Nu vedea, dar auzea 100.000 de palme cum bat pentru el. Şi nişte difuzoare din care se auzea: „Don Vicente Navarro”.

S-a stins în 2016. Vreo şapte decenii ca „socio”. Când a plecat, deţinea legitimaţia cu numărul 18.

În 2019, Valencia a adunat un secol de viaţă. 82 din cele 86 ediţii de campionat. Centenario. Atunci au venit cu ideea. L-au sunat pe Vicente, fiul, să-l întrebe ce părere ar fi avut Vicente, seniorul, despre asta. Şi-a dat acceptul. I-au făcut o statuie, chiar acolo, pe locul cu numărul 164. I-au spus „Sentimiento eterno”. Haideţi să nu traducem, sună prea frumos pe limba lui Cervantes.

La mijlocul acestei săptămâni, don Vicente a reapărut. La locul său dintotdeauna, în Tribuna Centrală de pe „Mestalla”. Valencia a avut deranj cu Atalanta, porţi închise. Doar statuia i-a privit. „Din mastodontul ăla de fier şi de beton”, vorba inegalabilului „Ţuţu” Condurăţeanu. Semn că nici UEFA, nici coronavirusul n-au ce face în faţa inimii.

* Surse: valenciacf, Superdeporte, Levante-emv