Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
De ce nu l-au vrut turcii pe ”Mihai Viteazul”?

„Stavrule, tată, vreau să facem ceva ce nu s-a mai făcut până azi, pricepi? Aduni băieţii, le povesteşti ce şi cum, vă antrenaţi până cădeţi laţi! Înţeles?”. A vorbit Sergiu Nicolaescu. Ideea cu filmul „Mihai Viteazul” i se cocea în […]

...

Fotbalistul care a salvat Omenirea

„Dawn, nu prea mă simt bine! Capul îmi vâjâie şi pământul pare că se învârte cu mine!”. Atât a apucat să spună. Soţia, speriată, a dat telefon unui prieten. L-au dus la spital. Poliomielită. A mai trăit 12 zile din […]

...

Orbul care continuă să vadă fotbal

Vicente dispunea de fix 20 de primăveri când se dusese, colo jos, la baza stadionului „Mestalla”, să achite contribuţiunea şi să devină, cu acte în regulă, „socio”. Era fiu al urbei, din zona Cabanyal, dar Valencia îl atrăgea, din două […]

...

300.000.000 de discuri la Real în poartă

Toţi jurau că n-au pus mult pe limbă, dar unu’ nu putea construi o propoziţie coerentă prin care să explice ce căutau la spitalul „Eloy Gonzalo”. Julio Iglesias aduna 19 ani. Pe 22 septembrie 1962, prietenii îl chestionaseră de-o „citirică”. […]

...

„O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”

Marina Stanca stă, colo, pe patul de spital, c-o perfuzie-n braţ. Priveşte spre două florete. Strâmbe. „Uite, vezi, mi le-au adus doi dintre elevi. Lama e bună, doar garda trebuie schimbată. Le-au găsit printre nişte dărâmături, şi-au zis că o […]

...

„O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”

După cutremurul din 4 martie 1977, cascadorii de la Buftea, băieţii lui Sergiu Nicolaescu, au participat la operaţiunile de salvare. Cu mâinile goale şi cu raniţa de la masca de gaze drept "sac". Au adus la viaţă 150 de suflete. La Scala, la Nestor, la Dunărea, la Colonadelor

Permalink to „O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”
sâmbătă, 29 februarie 2020, 9:32

Marina Stanca stă, colo, pe patul de spital, c-o perfuzie-n braţ. Priveşte spre două florete. Strâmbe. „Uite, vezi, mi le-au adus doi dintre elevi. Lama e bună, doar garda trebuie schimbată. Le-au găsit printre nişte dărâmături, şi-au zis că o să-mi facă bine vederea lor”, rosteşte stins.

La Rotterdam, în 1965, terminase, cu echipa, pe locul 5. Apoi, doi ani mai târziu, la Montreal, alături de Ileana Drâmbă, Ana Ene, Olga Szabo-Orban ori Ecaterina Iencic încheiaseră cu bronz. Locuia la Scala, la etajele de sus. Când blocul a căzut, a avut puterea să mai strige doar „Tată!”. Atât! „Am auzit zgomote şi o voce care mi-a spus «Stai cuminte, că te scoatem!». Când am ieşit, am putut doar să cer apă”. Voia să bea un ocean. A înghiţit doar o picătură.

4 martie 1977. 21 și 22 de minute. 56 de secunde, 7,4 intensitate.

Sergiu Nicolaescu îi adunase. Erau cascadorii de la Buftea. Pe an, se trăgeau cam 25-30 de filme, aveau de lucru non-stop. Foşti sportivi, legaţi frumos, n-aveau teamă de nimic. Umblau, în buzunar, c-o adeverinţă: fiind bărboşi şi pletoşi, pentru că jucau în pelicule de epocă, trebuia să dovedească miliţienilor că nu-s „imperialişti”.

S-au strâns imediat. Care pe unde a putut. „Am pornit de la Scala”, începe a povesti Mircea Pascu. „Dublura” lui Florin Piersic a găsit-o pe Marina, marea noastră floretistă. Scoteau molozul cu mâinile, uneori îşi umpleau buzunarele, apoi le goleau. „Etajele căzuseră, praf mult, gălăgie de la excavatoare. Unul striga, «Linişte!», toţi ne opream. Ciocăneam în ţevi. O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”. Elveţienii veniseră cu câini de căutare. Sportivii-cascadori se bazau pe intuiţie. „Am auzit strigăte, am dat la o parte plafoane. L-am găsit acolo pe bietul om. Perfect conştient. Lângă el, soţia, moartă. Și copilul”.

S-a mers la Colonadelor. Acolo l-a găsit pe Toma. Toma Caragiu. „Albise. Nu era de la moloz, ci de la sperietură”. Au ajuns la Dunărea. Nu aveau timp de odihnă. „Urlai la băiatul de pe buldozer. Ăla potrivea lumina pe tine, exact ca la Buftea, cu reflectoarele. Începeai să sapi. O doamnă a stat 65 de ore doar cu un aparat de radio, blocată sub dărâmături. Foarte calmă. Auzise că salvatorii sunt prin zonă, a scăpat”, îşi aduce aminte şi Cristian Constantin Sullu Nacht. „Cei de la Gărzile Patriotice și cei de la Crucea Roşie veneau cu cafea, cu ceai cald. Dar cine putea să bea?”.

Mulţi au spus despre ei că sunt inconştienţi. Fără cască de protecţie, fără echipamente adecvate, munceau contracronometru pentru a găsi supravieţuitori. „N-am făcut-o la ordin, ci din inimă. Cutremurul m-a prins pe Dorobanţi. Eram prieten cu Serghei Mizil şi cu Nicu Ceauşescu. Am zis să ne liniştim, să mergem să căutăm”, mai spune Mircea Pascu.

La Nestor l-au pierdut pe Tudor Stavru. Ce om, ce băiat! Sportiv la Dinamo. Sărea dintr-un balcon într-altul, se prindea doar cu mâinile. La un moment dat, n-a mai aşteptat nacela, s-a legat de un cadru de lemn, posibil de la o fereastră. A cedat. A căzut pe spate. „Făcusem cu el 12 filme. I-am ţinut, aşa, capul. La cum îl ştiam, gândeam că o să scape. Dar n-a fost aşa”, îşi amintea Dan Steinhardt.

Stavru o adusese la viaţă pe studenta Livia Negoescu. Abia adunase 22 de ani. „Ultimul Icar”, cum i-au zis colegii, a scos kilograme de moloz doar cu mâinile şi cu raniţa de la masca de gaze. Aşa a găsit-o…

La 40 de ani de la grozăvia ce avea să ia 1.578 se suflete, televiziunea naţională i-a găsit pe mulţi dintre cascadorii-salvatori. Paul Fister se pensionase. Reporterul l-a întrebat dacă s-ar mai băga, şi acum, la operaţiuni de salvare. Omul a părut că vrea să muşte din microfon: „Păi, ce, dacă ai ajuns la 73 de ani, înseamnă că nu mai ai inimă în tine?”. „Ultimul haiduc” s-a stins în 2017!

„Oamenii voiau morţii lor, să-i îngroape creştineşte. Ne făceam sfânta cruce. Hai, Tudorică (cascadorul Tudor Stavru)! El de mâini, eu de picioare, eu de picioare, el de cap”
Paul Fister, actor şi cascador

* Surse: Agerpres, Filmat în România, Cronologia Bucureştilor, Arhiva TVR

Comentarii (4)Adaugă comentariu

Tiberiu (73 comentarii)  •  29 februarie 2020, 10:58

Si acum tin minte totul , aveam doar sapte ani ... ma uitam la partida de sah jucata de tata si un vecin cand am remarcat ca usor se misca candelabru ... si eram la Baia Mare !!!

Stefan (1 comentarii)  •  1 martie 2020, 20:14

Eram cu sotia, in casa parinteasca din Bucuresti! Casa nu s-a daramat, dar s-a blocat usa de la intrare! Norocul nostru: ar fi cazut cosul casei peste noi, daca ieseam imediat! M-am taiat la un picior, m-a dus cineva la Floreasca, dar acolo erau raniti si morti! M-am intors acasa! Ce am vazut a doua zi , nu o sa uit niciodata!

Comentează