„O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”

După cutremurul din 4 martie 1977, cascadorii de la Buftea, băieţii lui Sergiu Nicolaescu, au participat la operaţiunile de salvare. Cu mâinile goale şi cu raniţa de la masca de gaze drept "sac". Au adus la viaţă 150 de suflete. La Scala, la Nestor, la Dunărea, la Colonadelor

Marina Stanca stă, colo, pe patul de spital, c-o perfuzie-n braţ. Priveşte spre două florete. Strâmbe. „Uite, vezi, mi le-au adus doi dintre elevi. Lama e bună, doar garda trebuie schimbată. Le-au găsit printre nişte dărâmături, şi-au zis că o să-mi facă bine vederea lor”, rosteşte stins.

La Rotterdam, în 1965, terminase, cu echipa, pe locul 5. Apoi, doi ani mai târziu, la Montreal, alături de Ileana Drâmbă, Ana Ene, Olga Szabo-Orban ori Ecaterina Iencic încheiaseră cu bronz. Locuia la Scala, la etajele de sus. Când blocul a căzut, a avut puterea să mai strige doar „Tată!”. Atât! „Am auzit zgomote şi o voce care mi-a spus «Stai cuminte, că te scoatem!». Când am ieşit, am putut doar să cer apă”. Voia să bea un ocean. A înghiţit doar o picătură.

4 martie 1977. 21 și 22 de minute. 56 de secunde, 7,4 intensitate.

Sergiu Nicolaescu îi adunase. Erau cascadorii de la Buftea. Pe an, se trăgeau cam 25-30 de filme, aveau de lucru non-stop. Foşti sportivi, legaţi frumos, n-aveau teamă de nimic. Umblau, în buzunar, c-o adeverinţă: fiind bărboşi şi pletoşi, pentru că jucau în pelicule de epocă, trebuia să dovedească miliţienilor că nu-s „imperialişti”.

S-au strâns imediat. Care pe unde a putut. „Am pornit de la Scala”, începe a povesti Mircea Pascu. „Dublura” lui Florin Piersic a găsit-o pe Marina, marea noastră floretistă. Scoteau molozul cu mâinile, uneori îşi umpleau buzunarele, apoi le goleau. „Etajele căzuseră, praf mult, gălăgie de la excavatoare. Unul striga, «Linişte!», toţi ne opream. Ciocăneam în ţevi. O bătaie metalică însemna o bătaie de inimă”. Elveţienii veniseră cu câini de căutare. Sportivii-cascadori se bazau pe intuiţie. „Am auzit strigăte, am dat la o parte plafoane. L-am găsit acolo pe bietul om. Perfect conştient. Lângă el, soţia, moartă. Și copilul”.

S-a mers la Colonadelor. Acolo l-a găsit pe Toma. Toma Caragiu. „Albise. Nu era de la moloz, ci de la sperietură”. Au ajuns la Dunărea. Nu aveau timp de odihnă. „Urlai la băiatul de pe buldozer. Ăla potrivea lumina pe tine, exact ca la Buftea, cu reflectoarele. Începeai să sapi. O doamnă a stat 65 de ore doar cu un aparat de radio, blocată sub dărâmături. Foarte calmă. Auzise că salvatorii sunt prin zonă, a scăpat”, îşi aduce aminte şi Cristian Constantin Sullu Nacht. „Cei de la Gărzile Patriotice și cei de la Crucea Roşie veneau cu cafea, cu ceai cald. Dar cine putea să bea?”.

Mulţi au spus despre ei că sunt inconştienţi. Fără cască de protecţie, fără echipamente adecvate, munceau contracronometru pentru a găsi supravieţuitori. „N-am făcut-o la ordin, ci din inimă. Cutremurul m-a prins pe Dorobanţi. Eram prieten cu Serghei Mizil şi cu Nicu Ceauşescu. Am zis să ne liniştim, să mergem să căutăm”, mai spune Mircea Pascu.

La Nestor l-au pierdut pe Tudor Stavru. Ce om, ce băiat! Sportiv la Dinamo. Sărea dintr-un balcon într-altul, se prindea doar cu mâinile. La un moment dat, n-a mai aşteptat nacela, s-a legat de un cadru de lemn, posibil de la o fereastră. A cedat. A căzut pe spate. „Făcusem cu el 12 filme. I-am ţinut, aşa, capul. La cum îl ştiam, gândeam că o să scape. Dar n-a fost aşa”, îşi amintea Dan Steinhardt.

Stavru o adusese la viaţă pe studenta Livia Negoescu. Abia adunase 22 de ani. „Ultimul Icar”, cum i-au zis colegii, a scos kilograme de moloz doar cu mâinile şi cu raniţa de la masca de gaze. Aşa a găsit-o…

La 40 de ani de la grozăvia ce avea să ia 1.578 se suflete, televiziunea naţională i-a găsit pe mulţi dintre cascadorii-salvatori. Paul Fister se pensionase. Reporterul l-a întrebat dacă s-ar mai băga, şi acum, la operaţiuni de salvare. Omul a părut că vrea să muşte din microfon: „Păi, ce, dacă ai ajuns la 73 de ani, înseamnă că nu mai ai inimă în tine?”. „Ultimul haiduc” s-a stins în 2017!

„Oamenii voiau morţii lor, să-i îngroape creştineşte. Ne făceam sfânta cruce. Hai, Tudorică (cascadorul Tudor Stavru)! El de mâini, eu de picioare, eu de picioare, el de cap”
Paul Fister, actor şi cascador

* Surse: Agerpres, Filmat în România, Cronologia Bucureştilor, Arhiva TVR