Batalionul de fotbal

În timpul Primului Război Mondial, jucătorii profesionişti din Anglia puteau pleca pe front doar dacă primeau acordul clubului! După ce situaţia s-a schimbat, 2.000 dintre ei au ajuns în tranşee. Şi mulţi nu s-au mai întors...

Pe 4 august 1914, când Regele George al V-lea anunţase că Regatul Unit intră în Primul Război Mondial, o regulă ciudată domnea la înregimentare: jucătorii de fotbal profesionişti nu puteau pleca pe front decât dacă aveau o ţidulă eliberată de clubul pentru care evoluau. Logic, marile grupări nici nu voiau să audă de aşa ceva!

În schimb, amatorii ori băieţii de la cricket sau rugby, sporturi extrem de iubite în Albion, găseau drumul liber! Aşa că deşi războiul muşca din Europa, sezonul 1914-1915 s-a desfăşurat cu normalitate, cu Everton campioană şi Oldham Athletic pe locul secund. Dar conservatorul William Joynson-Hicks nu putea accepta aşa ceva. Era vorba de mândrie, de patriotism. Astfel a apărut Batalionul al 17-lea din Middlesex, cel care, în istorie, avea să fie cunoscut drept „Batalionul de fotbal”.

La început, doar amatorii din primele două divizii s-au înrolat. Apoi, Charles B. Fry a propus anularea amendamentului cu hârtia de la club. A cerut, de asemenea, ca niciun tânăr sub 40 de ani să nu poată evolua pe gazon, spre a avea posibilitatea de a ajunge pe front. La început, din 600 de soldaţi, doar 27 obosiseră mingea.

Restul era format din fani care, deşi se mergea la moarte, doreau să fie alături de idoli. În decembrie 1915, 122 de jucători. Cei de la Clapton Orient veniseră in corpore. Apoi West Ham United, Manchester ori Arsenal. Din 5.000 de fotbalişti, câţi avea, pe atunci, Anglia, 2.000 se găseau în tranşee.

Pe 15 ianuarie 1916, „Batalionul de Fotbal” se nimereşe faţă în faţă cu inamicul. Paddy Crossan, scoţianul de la Heart, cade ciuruit. Piciorul trebuie să fie amputat. Aiurează de durere, dar are puterea să urle: „Sunt fotbalist!” Doctorul cedează, nu-l taie. Va evolua 283 de meciuri, până în 1925!

„În viaţa mea nu am văzut un act de curaj mai mare!”
William Angus evoluase la a doua echipă a lui Celtic. Pe 12 iunie 1915, a cerut permisiunea de a pleca să salveze un ofiţer, James Martin, rănit pe „pământul nimănui”. O acţiunea sinucigaşă. Avea să-l recupereze viu, dar el îşi pierdea un ochi şi o parte din picior. „În viaţa mea nu am văzut un act de curaj mai mare”, scria un locotenent-colonel în raport. „Crucea Victoria”, cea mai înaltă decoraţie militară britanică. Supravieţuia, decedând în 1959.

Vivian Woodward jucase la Tottenham ori Chelsea. Miez de fotbalist. „Căpitanul” de la J.O. Londra, 1908, ori Stockholm, 1912, ambele aur. 29 de goluri în 23 de meciuri, record până în 1958. Căpitan şi în tranşee. Un glonţ rătăcit i-a perforat coapsa dreaptă. A încercat recuperarea, dar n-a mai revenit, niciodată, la forma de dinainte de război. A mai intrat, aşa, pentru o miuţă, la Clacton Town, însă n-a rezistat decât şase partide. S-a stins la 74 de ani.

Donald Simpson Bell era profesor de limba engleză. Şi jucător profesionist la Bradford, primul din istorie cu un asemenea statut înregimentat. Pe 5 iulie 1916, la Horseshoe Trench, în Bătălia de pe Somme, unde aveau să-şi piardă viaţa peste 1.000.000 de oameni, un cuib de mitralieră german „rădea” tot. Bell, dimpreună cu doi camarazi au plecat şi au anihilat aducătoarea de moarte. A primit, şi el, „Crucea Victoria”. Peste doar cinci zile, un lunetist îl ochea direct în cap…

Pe 25 noiembrie 2010, cineva plătea 250.000 de lire sterline, la o licitaţie, pe medalia sa. A doua zi, apărea în vitrină la Muzeul Naţional al Fotbalului Englez din Manchester.

Wilf Bartrop evoluase o viaţă la Barnsley şi trei partide la Liverpool. Ucis în acţiune pe 7 noiembrie 1918, cu câteva zile înainte ca războiul să se sfârşească. Ori Frank Booth, de la City, 94 de partide, erou în tranşee. Ori George Brooks, ori Edwin Latheron ori… Dumnezeu să-i ierte pe toţi!

* Sursa: „Football and the First World War”