„íSí, sí, sí, Fernando está aquí”!

Pe 3 decembrie 1989, cel mai mare jucător iberic de baschet decedează. Peste două zile e înmormântat, dimineaţă, la 11. Real Madrid are meci pe seară. La pauză, e condusă cu 13 puncte, la final câştigă cu 92 la 71

Ploua când se petrecuse tragedia, ploua când aflaseră vestea, ploua când se ridicase la cele sfinte. Real Madrid, trupa de baschet, avea meci contra celor de la CAI Zaragoza. Avea tendinită de vreo 15 zile, dar, cu toate acestea, era convocat. 3 decembrie 1989, zvonul: un jucător „alb” suferise un grav accident de circulaţie.

Lipseau doi: Fernando Martin şi Quique Villalobos. Când apărea primul, însemna că cel de-al doilea…Maria Escario, doamna de la TVE, a confirmat vestea, întrerupând o partidă de handbal: pivotul, la bordul unei Lancia Thema făcute pe comandă, se rotise de mai multe ori pe autostrada M-30, încercând să evite o băltoacă, lovise o altă maşină şi… Jucătorul de 27 de ani nu mai era!

„Băiatul ăsta ardea aşa, pe dinăuntru. Din naştere, voia să câştige orice minge”, îşi amintea americanul George Karl, antrenorul de atunci. Omul lucrase mult prin Statele Unite, dar recunoştea că un asemenea fizic părea decupat din Olimp. Avea dreptate!

Dat la sport din cauza unor probleme cu inima!
Fernando fusese campionul Castillei la nataţie, o adevărată maşinărie de tenis de masă, Atletico Madrid îl dorise pe gazon, arunca perfect discul şi era un bun jucător de handbal. Ciudat, ajunsese la sport pentru că avea niscaiva probleme cu inima, iar medicii îi recomandaseră… efort fizic!

Dar, la 16 ani, după ce începuse să se joace cu o minge de baschet, cei de la Estudiantes îl luaseră. Apoi transfer la Real Madrid, furat din curtea celor de la Joventut, care-l doreau, furat înaintea băieţilor de la Barcelona. Debut direct la un Mondial al cluburilor, deşi nu prea se antrenase cu ai lui. 50 de puncte. Cinci ani legaţi. Apoi un sezon la Portland, al doilea european în NBA, şi, din nou, acasă.

Pe 5 decembrie ploua. De dimineaţă, la 11, merseseră la cimitir. Seara aveau meci, contra celor de la PAOK, în Europa. Clubul i-a comunicat lui George Karl că nu e obligatoriu ca elevii săi să se prezinte: Real înţelegea perfect situaţia, partida era pierdută.

„Sunteţi o adunătură de curve!”
Atunci, Antonio Martin, fratele, şi el baschetbalist de vază, i-a adunat pe toţi. „Dacă nu jucăm Fernando, de acolo, de unde e, o să ne considere laşi”. Petrovic, alt mare viitor dispărut, fost adversar, apoi coleg de echipă cu Martin, le trimisese o scrisoare de îmbărbătare. Cu el povestea era mai lungă. Venit în 1988, aduna toate laudele.

În finala din 1989, contra celor de la Snaidero Caserta, câştigată în prelungiri, cu 117-113, croatul marcase 62 de puncte. Elogii peste elogii. Cine să ştie că Fernando evoluase cu un deget rupt, cu nişte dureri îngrozitoare? Altădată, cu spatele imobilizat, fusese lăsat acasă. Luase, de unul singur, un avion către Barcelona. Ai lui erau la masă. „Păcălicilor, nu m-am ridicat din pat ca să pierdem! Hai, avem de câştigat o partidă, no?”.

La naţionala Spaniei prinsese doar 86 de meciuri, un argint la un european şi parcursul de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984.

Au intrat cu plumbi în maiouri. Au pus un tricou cu „10” pe un scaun, jos, la picioare, un buchet de flori. Unii plângeau. La pauză, PAOK conducea cu 13 puncte. Antonio a închis uşa vestiarului. „Sunteţi o adunătură de curve!”. Au întors tot, 34-10. S-a terminat 92-71 pentru Real Madrid.

Acum, la 30 de ani de la plecarea lui Fernando Martin, considerat, de mulţi, cel mai mare baschetbalist iberic din toate timpurile, George Karl spune că acele trei zile au fost la fel de importante ca atunci când i s-au născut copilaşii.

Fluier final. Tot lotul urcă în tribună s-o îmbrăţişeze pe mama celor doi Martin. În ăst timp, din toate piepturile se aude un: „íSí, sí, sí, Fernando está aquí”!
Sunt 30 de ani fără el.

* Sursa: „Fernando Martin, instinto ganador”, Javier Balmaseada