Dan Valentin „Mon Cher” Vizanty

Unul dintre aşii aviaţiei de vânătoare româneşti a fost închis la Gherla și Jilava. De Gaulle l-a salvat, Parisul l-a adoptat. A murit la 82 de ani, departe de ţara sa, dar cu Ordinul ”Mihai Viteazul” pe noptieră

„Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?”. „Ridic aviaţia de vânătoare”. „Te înţeleg, fiecare cu datoria sa”. „Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună”.

E ora 8:30, 24 august 1944, foştii prieteni de ieri, Oberst Eduard Neumann, Jagdabschnittsführer Rümanien, şi căpitanul aviator Dan Vizanty, comandantul Grupurilor 1 şi 6 de vânătoare, deveniţi, de câteva ceasuri, duşmani, dau cea mai mare dovadă de onoare şi de patriotism, deasupra Oraşului lui Bucur. Al Doilea Război Mondial.

Vizanty cochetase cu o carieră artistică, doi ani de Conservator. Dar cerul îl atrăgea mai mult. Absolvent de Şcoală Militară de Ofiţeri de Aeronautică, în 1931, avea să ajungă în campania de la Odessa, apoi să apere zona petrolieră Ploieşti – Câmpina, dar şi Bucureştii. Se descurca de minune cu ai săi băieţi, scotea din luptă bombardierele anglo-americane de toate tipurile. „Cea mai teribilă rată a pierderilor înregistrată de vreo formaţie importantă de aparate P-38 în tot războiul”, scriau americanii după operaţiunea „Tindal Wave”, în care pierdeau 53 de avioane.

În închisorile comuniste i-au căzut toţi dinţii!
4.600 de ore de zbor, 53 misiuni de front, 43 de victorii personale. Un tip şarmant, iubitor de frumos şi de frumoase, fusese botezat „Mon Cher”, formulă cu care se adresa oricui. Considerat, de mulţi, unul dintre aşii aviaţiei de vânătoare române.

La finele marii conflagraţii mondiale, comuniştii, considerându-l monarhist, îl trag pe linie moartă, în august ’47. E obligat să renunţe la propriile convingeri. Refuză, aşa că e condamnat la cinci ani de detenţie. Jilava, Gherla, Cluj. Scurt!

„Uneltire contra ordinii sociale”. La eliberare, are toţi dinţii căzuţi şi sănătatea şubrezită. El, cel care se duelase de la egal la egal cu P-38 „Lightning”, el, cel care doborâse „Liberatoare” B-24, el, cel care atacase fără teamă „Fortăreţele Zburătoare” B-17, e nevoit să lucreze ca recuperator de epave pentru fier, ca agent agricol la „Plafar”, ca mecanic ori macagiu. I se confiscă tot.

Ar fi vrut să se reîntoarcă…
În mai 1968, Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, vine în vizită la Bucureşti. Unii zic că-i legendă dar, la un moment dat, cere să-şi vadă camarazii de la „Saint – Cyr”. Paul Teodorescu e unul dintre ei, fost ministru al aerului. Ceauşescu decide să scoată de la naftalină, rapid, şi eroii din război, aviatorii.

Vizanty e luat de pe şantier, pomădat şi tras la uniformă de comandor. De Gaulle „miroase” ceva. Lasă vorbă la asociaţia „Les Vieilles Tiges” să ţeasă o chemare, ceva. Dar „Mon Cher” nici nu vrea să audă. Ştie ce înseamnă o paraşutare peste graniţă pentru familia sa, care iarăşi ar fi avut de suferit.

Însă oamenii nu se lasă şi, în 1977, primarul Parisului, Jacques Chirac, îl cheamă să studieze arhivele, pentru realizarea unei broşuri cu istoria aviaţiei europene: Vuia, Vlaicu…Cerberii sunt păcăliţi. Primeşte „Medalia de Argint”, se regăseşte cu Neumann, cu care bea o cupă de şampanie, conform promisiunii făcute cu 33 de ani în urmă. Statul francez îi acordă o pensie de merit. Acolo, în Hexagon, continuă să vorbească şi să scrie despre eroii aerului de la noi.

„În 1990 a vrut să se urce în avion şi să vină acasă”, povesteşte fiica sa, Ana Maria. Apoi a văzut ce se petrece pe aici şi a zis că e mai bine să rămână cu amintirile sale. A urcat la Ceruri în noiembrie 1992, la 82 de ani. Apropiaţii spun că până în ultima clipă a ţinut aproape de el Ordinul de Război „Mihai Viteazul”…

* Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota 121 / 1968