Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Henri, călăreţul cu Rang

Pe la 1872, în Botoşani erau staţionate două regimente de „roşiori”, buni călăreţi, cu talent cât carul. Aşa că în 1899, când hipodromul de la bariera Suliţa se saltă, lumea se adună ca la urs. Colo-l zăreai pe locotenentul Teo […]

...

20 de ani de la Gladiator: „Trei săptămâni am fost mort!”

„Distinse domn, am rugămintea de a nu mai disputa partide de fotbal. Sunt periculoase, mai ales la stilul tău de joc şi, sincer, îmi este teamă că te vei accidenta”. „Cu sinceritate, Ridley Scott, regizorul filmului”. „Distinse domn, cu tot […]

...

SuperDepor, inimă de fier

Prin vara lui 1991 am pus, pentru prima dată, mâna pe o revistă Don Balon, cu pagini cu ştaif, dintr-acelea lucioase, ce „ţin” apa. O poză mare, imensă, c-o tribună ce ardea. Fum puternic pe „Riazor”, stadionul celor de la […]

...

Iordache Cuparencu, românul cu primul incident aviatic din istorie

Pe strada Bracka din Varşovia, la numărul 1576, lumea-i adunată ca la urs. E-o seară de 1806 şi, sub un cort mare, faimoasa trupă de acrobaţi a lui Kolter ţine spectacole. Tipul – aşa, ca pe la un 25 de […]

...

Gianna şi Giorgio

În încăperea aceea în care pe un perete imens trona o poză a patriarhului locului, alături de cuvintele „Father of Disco”, discuţia nu durase mai mult de cinci minute. Cinci minute după ceas: „Giorgio, o să te rugăm pe tine […]

...

Alexandru cel Mare şi fair-play-ul

A cucerit lumea la 21 de ani. La 25, ar fi putut distruge Imperiul Persan noaptea, dar a preferat o luptă dreaptă, ziua. Soldaţii lui se antrenau fără oprire. Juca polo călare, făcea scufundări, alerga. O imensă personalitate

Permalink to Alexandru cel Mare şi fair-play-ul
sâmbătă, 5 octombrie 2019, 10:59

Darius al III-lea, stăpân peste Imperiul Persan, ascultase, de două ori până acum, de sfătuitori. Se duelase cu Alexandru cel Mare la Issos, în 333 î.H., şi pierduse. Tinerelul acesta de 23 de ani plecase, apoi, să cucerească coasta estică a Mării Mediterane şi Egiptul, dar nu uitase de cei din Asia de Sud şi Sud-Vest.

Era clar că avea să se întoarcă. Ahemenidul încercase, la început, cu teritoriile. Ceda multe dintre ele, numai să fie lăsat în pace. Parmenion, unul dintre generalii macedoneanului, îi spusese să accepte: „Dacă aş fi Alexandru, aş zice «Da» şi aş termina războiul!”. A primit, imediat, răspunsul. „Aşa aş face şi eu dacă aş fi Parmenion!”. A doua oară, îi promisese mâna frumoasei sale fiice, Stateira a II-a, cunoscută ca Barsine. Degeaba.

Acum, Darius al III-lea venea cu propria propunere. Perşii jucau „changan”, polo-ul călare din ziua de azi, din cele mai vechi timpuri. Termenul definea un ciocan lung, cel cu care se lovea mingea. Aflase că Alexandru cel Mare era maestru la aşa ceva. Culmea, deprinsese sportul acesta de mic, chiar de la nişte persani, exilaţi tocmai la curtea tatălui său, ilustrul Filip al II-lea. I-a trimis, aşadar, un set complet, cu porţi, mingi şi ciocane, doar-doar s-o lăsa înduplecat.

Ceva de genul: „Hai să jucăm, să uităm de război!”. Al treilea refuz: „Eu sunt băţul acesta lung, iar mingea e Pământul”…

Soldaţii-atleţi se antrenau şi trei ore pe zi!
Veni anul 331 î.H. Alexandru se întorsese. Trecuse Tigrul, trecuse Eufratul. N-avea o armată, ci o uriaşă echipă de atleţi. Filip al II-lea născuse celebra falangă macedoneană. Soldaţii ţineau în mâini nişte suliţe lungi de 5-6 metri, o „sarrisă”, cu distanţă între ei. Fiul său perfecţionase maşinăria.

Ostaşii se pregăteau zi de zi, uneori şi câte trei ore. Atletism şi înot. Chiar marele rege se scufunda, într-un clopot de sticlă, sub apă. La ultima şedinţă tehnică, de jumătate de ceas, „sarrisa” trebuia ţinută cu o singură mână. Cea standard, de 4,6 metri, cântărea „doar” şase kilograme. Avea specialişti care hrăneau armata la mii de kilometri de casă, „nutriţioniştii” de azi. Programul de odihnă era foarte strict şi trebuia respectat ad-litteram.

Darius alesese ca loc de desfăşurare a bătăliei o zonă plată, câmpia Gaugamela, din Irakul de astăzi. Unii istorici vorbesc de 100.000 de oameni. Alexandru avea undeva la jumătate, maximum 47.000 de suflete. „Gazda” a pregătit pentru luptă tot: 15 elefanţi, mercenarii greci, 200 de care scitice, călăreţii din Bactria.

40.000 vs 300
Cu sângele tânăr clocotind, macedoneanul a vrut să atace de cum a sosit. Generalii l-au oprit. S-a trecut la odihnă. Pe înserat, când s-au trezit, au vrut să purceadă la luptă. La 25 de ani, cel mai mare spirit al Antichităţii, a refuzat. „Ce victorie e aceea obţinută noaptea? Vom aştepta până dimineaţă!”, ne povesteşte Plutarh că ar fi spus. Primul semn de fair-play cunoscut în istorie.

A doua zi, pe 1 octombrie 331 î.H., Alexandru a dat semnalul de atac. Falanga avea să lovească direct centrul liniei persane, ostenită pentru că stătuse trează toată seara, aşteptând atacul macedonenilor…

Deznodământul e greu de crezut: Darius a pierdut 40.000 de oameni, Macedon doar 300… Se ajunge în capitala Persepolis, care e trecută prin foc. Persanul fuge. Face, din nou, o propunere: include teritorii imense, dar tânărul nu vrea să audă. E 330 î.H. şi doreşte să-şi prindă viu duşmanul. Darius e ucis de satrapi, chiar de către vărul său. Alexandru porunceşte prinderea şi uciderea acestuia. Apoi predă corpul regelui soţiei sale, pentru a-i face îngropăciunea cuvenită. Fair-play din nou!

Imperiul Persan tocmai dispăruse.

* Sursa: „Alexandru cel Mare”, Paul Cartledge

Comentarii (7)Adaugă comentariu

sinceritate (1 comentarii)  •  5 octombrie 2019, 13:16

Extraordinar editorial, cred ca ar merita citit intregul volum. Ce pacat ca asemenea articole sunt raritati pe acest site!

anonim (1 comentarii)  •  5 octombrie 2019, 18:57

Pentru generațiile x,y și z și pentru milenalli: nu ar strica sa citiți câteva pagini de istorie clasica: de exemplu legat de Alexandru cel mare puteți citi Curtius " istoriile lui Alexandru cel Mare" sau "vieți paralele" a lui Plutarch. Valorează cât milioane de posturi pe FB/ Instagram. O observație legata victoriile lui Alexandru: in aproape toate bătăliile forță de soc a fost reprezentată de cavaleria grea în special "hetairoi" - bodyguarzi regelui, conduși chiar de acesta. Falanga macedoneana era o varianta "ușurată" a stilului de luptă tradițional grecesc, hoplitii având o mobilitate crescuta. Rolul falangei era de a fixa inamicul, in general înarmat mai ușor în timp ce lovitura principală era dată de cavalerie din flanc. Oarecum ca la jocul de rugby, pachetul de înaintare este falanga in timp ce lovitura principală este data cu linia de trei sferturi...

Buna tara rea tocmeala (1 comentarii)  •  5 octombrie 2019, 20:58

"Chiar marele rege se scufunda, într-un clopot de sticlă, sub apă." Faza cu clopotul de sticla e mentionata in carte la capitolul 'fabulatii' (numite politicos 'legende'). In orice caz, meritul unui astfel de articol ramane. Felicitari.

Adi (2 comentarii)  •  5 octombrie 2019, 22:20

Bun articol ! Ne-am obișnuit deja. Mulțumiri !

Cristian Raduca (1 comentarii)  •  6 octombrie 2019, 16:23

Corect e satrapi, nu strapi. In rest, îmi place personal mai mult întâmplarea cu nodul gordian.

Romil (2 comentarii)  •  7 octombrie 2019, 0:47

Și totuși, cel mai mare gest de fair play al lui Alexandru cel Mare, cred că a fost cel pe care l-a făcut chiar înaintea morții sale. Anume faptul că a poruncit ca la sicriul în care avea să fie îngropat să fie făcute două găuri, prin care să-i poată fi scoase afară din sicriu mâinile. De ce ? Pentru ca să poată vedea toată lumea, că deși a cucerit practic aproape toată lumea prin puterea armelor, la moartea sa nu a putut lua NIMIC cu el, ci a plecat cu mâinile goale !!! Să luăm aminte până când mai avem vreme !!!

Constantin (1 comentarii)  •  9 octombrie 2019, 21:33

Bine Oprisane.te apreciez in mod deosebit.pacat ca iti pierzi vremea pe la măscărici răzvan si dani.nu este de tine, dar cred ca te inteleg daca e vorba de material(bani) ce sa faci asta e viata.....

Comentează