Leningradul şi şahul cu oameni şi cai

Cu aproape 100 de ani în urmă, doi mari jucători ai sportului minţii au adunat mii de oameni în Piaţa Palatului din Leningrad: pionii erau soldaţi, turele puteau trage cu tunul, caii mergeau în patru picioare, iar reginele purtau fuste

„Ilia, ştiu că mă înţelegi. Şahul ăsta, atât de frumos, nu e numai pentru noi doi! Trebuie să-l arătăm oamenilor, să-l priceapă, să-l exerseze. Am făcut turnee, am strâns bani, am ajutat jucătorii de la noi! Aşa, şi? Tot între 50 de suflete a rămas! Hai să ieşim cu el în piaţă, pe soare, să se bucure toţi! Te rog, Ilia, te rog!”.

1924. Cel care vorbeşte e Petru Romanovski, campionul sovietic cu un an înainte. A început sportul minţii la cinci ani, pe vremea Ţarului, a cunoscut consacrarea printre băieţii lui Lenin. Dar s-a săturat să vadă aceleaşi feţe. Vrea mai mult.

Ilia e Elias Rabinovici, considerat a fi cel mai mare şahist din acea perioadă în partea asta de lume. A mutat piesele în Germania, în Elveţia, i-a trimis, pe toţi, la culcare. S-a întors la Petrograd şi a câştigat tot ce se putea câştiga. Petru a venit cu nişte desene la el, cu câteva rânduri scrise de mână.

„Nu te bat la cap, ştii bine ce vreau. Italienii au început să meargă la Marostica. Oamenii s-au costumat în piese de şah, lumea se strânge ca la urs. Zic că aniversează o partidă legendară, disputată pe la 1454, între doi cavaleri ce-şi disputau mâna unei domniţe. Ilia, pricepi, ăştia se băteau pentru inima fetei pe o tablă de şah! Ştii bine că şi noi am avut ideea asta aici, la Petrograd, acum vreo trei ani, unii s-au mişcat şi pe la Smolensk, dar italienii ne-au luat-o înainte. Ne revanşăm?”. Rabinovici surâde, ce poate să zică? Provocarea e prea mare.

Armata Roşie vs marinari

Petrogradul devine Leningrad. Vremurile s-au schimbat, dar iubirea faţă de cartonul cu pătrăţele e la fel de mare. Pe scurt. Se va merge în Piaţa Palatului. Spaţiu mare, imens. O „tablă” uriaşă, desenată direct pe piatra cea cubică. Cu negrele vor fi cei din Armata Roşie. Cu albele, marinarii. Soldaţii-s pionii, turele vin cu tunurile din dotare, caii sunt chiar bidivii, reginele-s două tovarăşe-ofiţer.

Poporul se adună. De sus s-a primit binecuvântarea: e un sport al minţii, oamenii vin să vadă, armata e implicată, toate-s bune şi frumoase. Ilia şi Petru sunt suiţi sus, pe nişte scaune imense, cocoţate în capătul unor scări. Au telefoane de campanie. De acolo, din văzduh, observă ce şi cum. Când vor să facă mutarea, dau la manivelă şi sună jos, către doi băieţi ce aleargă spre…”piese” şi spun cine trebuie să se mişte…

La fiecare pas, aplauze. Cinci ore durează ceea ce mulţi consideră primul meci de şah uman din perioada civilizată a Omenirii. Cinci ore! Se trag poze, se scriu cronici. Istoria nu-şi mai aduce aminte cine a câştigat. Poate nici nu e nevoie. Urmarea? La fix 10 ani de când Piaţa Palatului se umpluse, în Uniunea Sovietică erau înregistraţi 500.000 de amatori de şah numai prin şcoli.

Sportul a pierit în genocid

Apoi… Apoi a venit Al Doilea Război Mondial. Asediul Leningradului. Unul dintre marile genocide ale istoriei. 8 septembrie 1941 – 27 ianuarie 1944. Doi ani, patru luni, două săptămâni şi cinci zile. Peste 1,5 milioane de morţi, mulţi dintre ei civili. Pe Petru l-au descoperit mai mult mort decât viu. Nu avea ce să mănânce, restul famiiei decedase de frig. Toată mobila din casă fusese pusă pe foc. L-au salvat. A devenit mare maestru internaţional în 1950. A născut două cărţi de bază pentru şahul rusesc.

Pe Ilia nu l-au mai putut salva. La mijlocul lui august 1942, nu trecea de 40 de kilograme. Malnutriţie. L-au scos de acolo, l-au dus la Perm. Pe 23 a murit. Apucase să scrie o lucrare epocală, tradusă, apoi, în limba lui Shakespeare: „The Russian Endgame Handbook”.

Numărul total al ruşilor care şi-au pierdut viaţa în Asediul Leningradului a fost mai mare decât cel al soldaţilor americani şi britanici, la un loc!, decedaţi pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial.

* Sursa: Historical Archives