C-un secol înaintea Simonei

Suzanne Lenglen a dominat Wimbledonul din 1919 până în 1925. Venea cu fuste mai scurte, bea coniac între seturi şi servea precum bărbaţii. A strâns 341 de victorii şi doar şapte înfângeri. Un monument!

Dacă lumea bună nu s-ar găsi în tribune, dacă arbitrul n-ar fi cocoţat pe al său scaun cu cea mai serioasă mină din lume, dacă nu ar exista copilaşi de mingi transpiraţi, ai crede că e o scenă dintr-un film mut, un nou gag marca Charlie Chaplin.

Dar e 1919, finala feminină a turneului de la Wimbledon, dintre Suzanne Lenglen şi Dorothea Lambert Chambers, când prima dintre jucătoarele menţionate aici desface o sticlă cu coniac de calitate, toarnă într-un pahar şi începe să bea. I-a rugat pe organizatori să programeze ultimul act niţeluş mai pe seară, pentru că nu-i place să se trezească aşa, cu noaptea-n cap, dar, pentru că a ratat prânzul, trebuie să se delecteze cu licoarea magică.

Finalmente, va câştiga, după 10-8, 4-6, 9-7. O personalitate imensă, despre care mulţi spun că a fost cea mai bună purtătoare de rachetă de tenis din toate timpurile.

Ăl bătrân, Charles, sătul ca asta mică să aibă atâtea probleme de sănătate, a vândut afacerea de transport pe care o avea, spre a-i pune antrenor de tenis. Asta la 1910! Uda nişte batiste, le „odihnea” pe jos, pe teren, apoi mingea trebuia să cadă fix acolo. Regimul era spartan, cu nouă ore de alergătură şi tehnicitate pe zi. La patru ani de când a dat bineţe rachetei, a ajuns în finala campionatului francez.

Arunca mingea deasupra capului. Apoi, lovea!
La Wimbledon a participat, prima dată, în 1919. A apărut cu rochii ceva mai scurte – o blasfemie pentru acele vremuri, a început să servească precum bărbaţii, aruncând mingea în sus. Câteva zile mai târziu, devenea întâia femeie din istorie, non-vorbitoare de limba lui Shakespeare, care câştiga faimosul turneu pornit la drum în 1884, pe partea sexului frumos. Prima oară când juca pe iarbă, act final contra unei doamne ce cucerise Wimbledonul de şapte ori. În faţa a 8.000 de oameni.

Din 1919 până în 1923 n-a existat alta la Londra. Şase trofee la simplu, plus alte şase la dublu. „Adversarele prinseseră un fel de teamă de ea. Era asemenea unei leoaice. Lovea prea puternic mingea”, nota Patrick Clasters. A plecat în Statele Unite, spre a strânge bani pentru a sa Franţă, rănită după luptele din Primul Război Mondial.

În drum spre titlul cu numărul şapte la Wimbledon, s-a ivit o problemă, un mister nerezolvat nici până astăzi: organizatorii îi comunică o anumită oră, ea doarme, ajunge la timp la teren, dar e anunţată că Regina Maria o aştepta, aici, de ceva vreme. Leşină de emoţie, publicul englez vede asta ca o ofensă adusă monarhiei şi începe să o fluiere. Lenglen renunţă la competiţie, apoi aruncă la gunoi şi statutul de amatoare.

50.000 de dolari şi contract de impresariere
Charles C. Pyle, unul dintre primii impresari de sport din istorie, îi face o ofertă de 50.000 de dolari. N-o refuză, trece Atlenticul şi devine profesionistă. Meciul ei contra lui Mary K. Browne este considerat de către New York Times „cea mai mare manifestare de maestru pe teren care s-a văzut vreodată în această ţară”. Cifrele ei sunt greu de înţeles, astăzi: 81 de titluri, două medalii de aur la Jocurile Olimpice, 341 de partide câştigate şi doar şapte pierdute, 181 de victorii la rând…

„La Divine” s-a retras după ce medicii au sfătuit-o că e bine să nu forţeze. Bolile copilăriei nu-i dădeau pace. Respira greu. A deschis o şcoală de tenis în Capitala Luminii. Treptat, locul a devenit un fel de Mecca pentru iubitorii sportului. S-a apucat de scris cărţi despre fenomen. Lumea o iubea. O opreau pe stradă pentru autografe. Nu puteau uita că ea născuse spectacolul în tenisul feminin. Că se mergea cu trenul sute de kilometri pentru a fi văzută. Că provocase lacrimi, dar şi surâsuri.

În iunie 1938, Suzanne a aflat că are leucemie. A ţinut doar pentru ea, dar presa a aflat. La fix trei săptămâni din acel moment, a orbit. S-a stins de anemie pernicioasă, pe 4 iulie. Au dus-o la Saint-Quen.

Dacă a fost mare? Are două terenuri: unul la Wimbledon, altul la Roland Garros!

Sursa: Libertad Digital