Băşica lui Caragea

Sunt 200 de ani de când Domniţa Ralu stărui pre lângă al seu tată, Vodă Caragea, spre a aduce la Bucuresci o ”drăcovenie” zburătoare. Istorioara primului balon cu aer cald văzut pre la noi

E olecuţă trecut de ora opt seara, când neamţul cel năltuţ flambează instalaţia. Fumegă fitilul unui „buriu cu spirt de cinci vedre, prins cu meşteşug”. Aerul din interior prinde a se încălzi. „Băşica s-a înălţat în slăvi, de abia se mai vedea”. Avea să cadă spre Dudeşti, „la satu unde să zice Căţel”. E 26 iunie 1818 şi Bucureştii văd, pentru prima oară în istorie, un balon cu aer cald.

Tânăra care bate din palme, se agită şi se bucură precum un ţânc, deşi are 19 ani, e Domniţa Ralu. Mezina fanariotului Ioan Gheorghe Caragea, domn al Principatului Valahiei, şi a Elenei, fiica unui bancher din Constantinopole. A avut stăruinţă pe lângă al său tată, omul cu „Legiuirea”, întâiul cod de pravile din Ţara Românească, spre a aduce un astfel de aerostat şi pe iste meleaguri. Era o vizionară: visa să zboare, monta piese de teatru, trimitea tineri la Paris, pentru a afla tainele declamaţiunii, lua lecţii de Drept, stăpânea matematica.

Nemţii au făcut stofa la Braşov
Se dăduse mare poruncă la Braşov, la nişte meşteşugari care zămisliseră o stofă cu diametrul de opt metri, trasă în batist. Trebuia un loc viran. Vodă Ipsilanti ridicase un palat domnesc, ce luase foc, într-un incendiu imens. De acolo avea să se plece! Capetele cele luminate, boierii, dar şi norodul din Bucureşti, scăpat din epidemia de ciumă bubonică ce luase cu ea 40.000 de suflete, merseseră acolo, pe Dealul Spirii, la „Curtea Arsă”.

Caragea nu credea o iotă cu ridicatul de la pământ, deşi Domniţa Ralu îi tot povestise despre nişte franţuji, fraţii Montgolfier, care se jucaseră de-a Dedal, cu ceva ani în urmă, şi reuşiseră. Mai mult, puseseră în nacelă un miel, o raţă, un cocoş, jivinele supravieţuiseră călătoriei. Adăugase că ştia, din povestiri, despre un nebun, acrobatul Iordache Cuparencu din Serbăuţii Sucevei, care mersese la Varşovia ori Vilnius şi aici, între 1806 şi 1808, se ridicase cu astfel de baloane făcute chiar de a sa mână… Degeaba!

Aşa că atunci când nemţii se prezentaseră în faţa lui, puseseră rămăşag pe 10.000 de taleri. Dacă aparatul se ridica, vistieria avea să fie mai goală. Dacă nu, Vodă Caragea devenea mai bogat.

„Lucea ca un luceafăr”
S-au găsit acolo, la „Curtea Arsă”. Conform unui obicei mai vechi, drumul era luminat, pe margini, de butoaie cu păcură aprinsă. „Băşica s-a înălţat drept în sus şi părea un mare işlic boieresc, legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr”, scrie un martor pe nişte memorii păstrate la Mănăstirea Govora. Ceauşul Iordache, de la Biserica Amzei, istoriseşte, şi el, neîncrederea privitorilor: „Dar când băşica s-a înălţat în slăvi, se deteră în genunchi, făcând, cu toţii, cruce!”. Puţini se bucurară: doar nemţii, care, fâşneţi, tăiară şi niscavai bilete la spectacol, şi Domniţa Ralu.

Balonul, fără „personal navigant”, a zburat ceva. Avea să cadă „la vale de Bucureşti, prin preajma Dudeştilor”, într-o gârlă. Lumea, neştiutoare, îl minimiza, devenind „băşică”. Mai mult, din acel moment devenea un fel de „Ab Urbe condita”, „de când cu băşica lui Caragea”…

Vodă a fugit la câteva luni după ce pe cerul oraşului cu 52.000 de oameni s-a arătat „drăcovenia”. A furat mult, peste 3.700.000 lei-aur şi s-a stabilit la Pisa, apoi la Atena. Domniţa Ralu a trebuit să… zboare şi ea. Tatăl plătise „doar” pentru o domnie de trei ani, însă stătuse şase, aşa că mulţi otomani, creditori, băteau pe la uşă. A decedat la Leipzig, la 1870.

„Săltarea băşicii lui Caragea” avea să rămână, multă vreme, singurul eveniment de acest gen din regiune. Abia pe la 1834, după înscăunarea lui Mihail Sturdza ca domn al Moldovei, Iaşiul vedea un aerostat plutind.

Surse: Dr. Horia Salca, „Cronologia Bucureştilor”