12 mai 1896. 222 km. Primul maraton românesc: „O omucidere sistematică”

În Duminica Floriilor, 335 de suflete pleacă la drum pe distanţa Bucureşti - Piteşti şi retur, în cea mai nebună cursă de până atunci. Ilie Gheorghe, trompet major adjutant la Regimentul 2 Vânători, termină întrecerea în 41 de ore şi 4 minute şi câştigă 500 de lei

„Sănducule, tată, ca mâine mă sting şi nu văz panglica tăiată. Puiule, viu cu ideea, tu ai revista. Hai s-o facem, copile, acu’, anu’ ăsta, pân’ de Paşti, să pui şi eu mânile pe piept liniştit! Piţule om afla noi pre undeva”.

Un cioc de barză pân’ la miezul nopţii. Ultima zi din 1895. Peste câteva momente, azi e mâine, şi colo, în salonul „Capşei”, un bunic ce calcă pe trei sferturi de secol de viaţă tocmai moşeşte cea mai nebună manifestaţiune sportivă de până atunci. E Costache Cornescu, boier vechi, român neaoş, viţă nobilă, şcolit la Paris, iubitor de arme, născător de „Manualul Vânătorului”, la 1874.

De-a sa dreaptă şade Alexandru Davila, om de carte, directorul publicaţiunii „Revista sportivă”. „Nea Costăchele, o facem, gata!”. Venerabilul preşedinte al „Clubului Regal” a prins, pe viu, cursa Paris-Belfort, de la 1892. Alergătură pe 496 de kilometri. 1.136 de muşterii înscrişi, taxă de participaţiune de cinci frăncuţi de om.

Atunci, în iarnă, Davila, puiul fondatorului sistemului medical modern de la noi, tatăl celui ce avea să pună bazele fotbalului, aducând cu el prima minge „adevărată” la Bucuresci, croieşte un editorial. Vrea un maraton, o întrecere cum nu s-a mai văzut vreodată pe iste meleaguri, o „formă de protest contra celor cari se opuneau sforţărilor unora de a introduce gustul sportului în public”.

Pe zloată pleacă la cerşit. La „Clubul Tinerimei” e zvârlit pe scări: „Noi tre’ să fim în capul oricărei iniţiative de educaţiue morală şi fizică a poporului, iară nu o revistă”. La „Clubul Agricol” bate-n van-n uşă: „Încurajăm creşterea, desvoltarea şi educaţiunea ţăranului”. Găseşte totuşi o vorbă bună la „Jockey-Club” şi la „Cercul Militar”…

Alergătură, dar nu mai mult de 60 de ore!
Data-i stabilită: 12 mai 1896. Duminică, de Florii. 222 de kilometri, pe Calea Naţională, de la Bucureşti pân’ la Piteşti şi retur. Durata-i limitată: „cursa trebuie să fie săvârşită în cel mult 60 de ore”. Regulamentul e moale: poţi umbla ziua şi noapte, la pas sau alergând; poţi căra merinde cu tine ori le iei de pe şosea. Dar nu e permis „de a primi pe drum niciun fel de ajutor, adică de a se pune în car, trăsură sau pe cal”.

Fiecare concurent e obligat să poarte „brăţanul” şi să treacă pe la toate cele şapte puncte de control, atât la dus, cât şi la întors: Cantonul 5 (20 km de la start), Hanul Fabricii de Spirt din cătunul Buzoianu (km. 39), Hanul lui Alexim, de la Titu (km. 54), Birtul Economic din Găieşti (km. 74), Hanul Kreţulescu, din Leordeni (km. 92), Hanul lui Trandafir, din Goleşti (km. 107) şi Clubul Tinerimii din Piteşti, capătul de linie.

913 suflete se înscriu: fie personal, fie printr-o carte poştală. Treci etatea, domiciliu ce meserie învârţi, de ce naţionalitate ştii că eşti. Agricultori, intelectuali, tot felul de meseriaşi, „sufragii”, un „scafander”, un „colportor”, un fel de negustor ambulant, primarele din Gălăşeşti, dom’ N. Bănică, în etate de 36 de primăveri. S-a venit din Transilvania. Au fost austrieci, bulgari, un albanez, italieni, polonezi.

Nu-i vreme de şagă! Gata, hai la start! E 12 mai, „Rondul 2” de la Şosea, unde vieţuieşte, azi, Arcul de Triumf, ora 8:42 de dimineaţă, când se respiră-n fluier. La o lună şi două zile de la primul maraton oficial din istoria modernă a atletismului, cel de la Olimpiada de la Atena, Regatul are şi el unul! Cu 335 de competitori luând cap-compas Piteştiul. Anunciul e clar: „Câştigătorii vor fi cei dintâi zece cari vor atinge cu mâna prăjina ridicată pe Şoseaua Kiseleff”.

La plecare, colbu-i de un metru înălţime, ca atunci când D’Artagnan şi confraţii săi muschetari suiau pe cai, spre a rezolva treburile domniei.

Duel de la egal la egal, amical…şi nu prea!
Se iese pe Şoseaua Filantropiei, spre Chitila. Radu Marin, un ţăran neaoş, pleacă din puşcă, alergând în opinci. Spune că dacă va câştiga îşi va cumpăra o pereche de boi. Are un tricou cu numărul 7. E întâiul la primul punct de control, dar e sfătuit s-o lase mai moale, „Că Piteştiul nu e colea!”. Boierii ies, degrab’, în uliţă. Prind a urla: „Bă, lăsaţi dracului Piteştii, veniţi la mine, la prăşit cartofi, şi vă dau doi franci pe zi!”.

Marin ajuge la kilometrul 39. I se oferă o ţuiculiţă mică, de bun-venit. Refuză. „Beau numai vin!”. Continuă. În a sa urmă, concurenţii încep să se „predea”. Unii-s preluaţi de ţărani, băgaţi prin curţi şi stropiţi cu găleţi de apă rece.

Marinuş nu e singur. În trena sa şade Ilie Gheorghe, cu numărul 85. E trompet major adjutant în prestigiosul Batalion 2 Vânători, cel ce asigura garda regală, năşit chiar de către Regina Elisabeta, pre la 1866. 32 de ani, tatăl unui copil. De loc din Otetelişu, Vâlcea, cu pregătirea fizică la zi, n-alerga precum o muscă beată. „Nu o fac pentru bani, ci din ambiţia de vânător”, zicea înainte de plecare.

Hopa, uite-l şi pe nea Mihai Bagney! Are aproape şapte decenii de viaţă, ţine o croitorie în Deal, sus, pe 13 septembrie. Austriac stabilit la noi. Aleargă constant, fără excese.

La 4 dimineaţa se puseseră opt vize
La Găieşti ajung doar 90 de muşterii. Medicul Popescu, de prin partea locului, preia „răniţii”. Un puşti asudat s-a aruncat direct într-o copaie cu apă rece. A rămas acolo, cu şalele-nţepenite! Deşi e miezul nopţii, babele-s treze. Îşi fac cruce, scuipă-n sân când văd câte un alergător ce se împleticeşte înainte să cadă lat în praf. „Soro, vine sfârşitul lumii. Au înnebunit, săracii de ei!”.

La 1:00 în creier de noapte, Radu Marin întoarce primul la Piteşti. Aplauze. Răsuflă greu, zice că trebuie să se hodihnească o juma’ de ceas. Înghiţise 111 kilometri în 16 ore şi 23 de minute, pentru că ultima parte o „arsese” mai mult mergând. Ilie Gheorghe îi respiră în ceafă. Al doilea concurent ajuns la mijlocul calvarului. Vrea să se pună la masă, dar nu poate înghiţi nimic. „Dacă mă aşez, aici rămân. Îs prea obosit”. Concurentului îi şade bine cu alergarea, aşa că la 4 dimineaţa se puseseră opt vize. La 06:43, nea Mihăiţă, croitorul de 68 de ani, prezintă carnetul!

Radu Marin simte că nu are avansul pe care şi-l dorea. Fuge puternic, apoi se opreşte şi merge. Vede Fata-Morgana. Are 150 de kilometri adunaţi. Picioarele îi explodează. E descălţat de cei de pe margine, e uns cu spirt. Aiurează. Ilie Gheorghe e convins că va adormi, aşa, în picioare… De fiecare dată când vede o fântână, lansează spre el citură plină cu apă rece. În gură are pitit un burete plin cu oţet. Gata! Îl vede pe Marinuş. E 11:40 când îl ajunge la Găieşti. Lupta-n doi e fenomenală, cale de nouă kilometri, până la Mătăsaru. Ţăranul abandonează. „Şedea în gară, săracul, într-o stare de plâns. Nici a vorbi nu mai putea! Să deie Dumnezeu să mai fie om, dar nu-mi vine a crede”, zice un martor.

Generalul de la Vidin a jucat la pariuri!
Ostaşul a rămas singur. Trei biciclişti pleacă spre drumul de Chitila, să aducă veşti. Ilie Gheorghe nu pare istovit. E în haine de dril, cu opinci. Ceasul să tot fie 12 şi 10 minute. Audienţa freamăta la al doilea „rond point”. Uite-l, vine pe Filantropia! El e! La 1:46 primul maratonist din istoria României încheie cursa! Nu mai poate scoate niciun cuvânt când e aruncat pe braţe!

Trompet major adjutantul de vânători parcursese 222 de kilometri în 41 de ore şi patru minute! Nu dormise, se odihnise niţeluş şi nu se atinsese de hrană! În mulţime-l vede pe generalul Gheorghe Manu, cel care obţinuse capitularea Vidinului. Mai are forţa de a saluta şi de a raporta „îndeplinirea misiunii”. Manu e bucuros: înainte de start, pariase pe omul său 1.200 de lei. Dar donează întreaga avere premianţilor!

Pe doi vine Ion Secară, 28 de ani, moldovean din Adjud, fochist la Uzina de Gaz din Bucureşti. Podiumul e completat de Stan Aleote, 42 de ani, ţăran din Potlogi.
Miercuri, 15 mai 1896, pe la şase după-amiaza, lumea bună s-a strâns în grădina „Clubului Regal”. Nu numai primii 10 au primit plicuri, ci toţi cei care au terminat sub 60 de ore. Cu donaţia generalului Manu, cu cea a generalului Haralamb, cu cea a lui Mihai G. Catacuzio, sumele au sporit frumuşel.

323 de lei – Carul cu doi boi
Dar perdantul Radu Marin unde e? Ce s-a ales de el? Lumea nu l-a uitat. S-a făcut chetă, s-au adunat 323 de lei – un car şi doi boi – iar omul a fost chemat la „Clubul Regal”. S-a pus a plânge. „Mi s-a urât de atâta sărăcie, de când tot muncesc cu palmele”.

Costache Cornescu s-a stins liniştit, în 1906, la 86 de ani, după ce-şi văzuse ideea pusă în practică. „Sănducu” Davila, sufletul primului maraton românesc, cel care i-a însoţit pe concurenţi călare pe o bicicletă, n-a avut soartă uşoară: pe 5 aprilie 1919 a fost victima unui atentat ce l-a imobilizat până la sfârşitul vieţii.

Citta, primul băiat, s-a sinucis în Statele Unite. Theodor, al doilea, reprezentantul „Ford” în România, i-a supravieţuit, dar a pierit în luptele celui de-Al Doilea Război Mondial, în vara lui 1941, pe Frontul de Est, la Odesa…

* Surse: mnir.ro, „Adevărul” (16 mai 1896), „Revista Sportivă” (nr.8 / 1896)

Premianţii primei mari întreceri româneşti
1. Ilie Gheorghe (32 de ani), trompet major adjutant – 41 de ore şi 4 minute, a primit 500 de lei
2. Secară Ion, 28 de ani, fochist, sosit după două ore şi 47 de minute, a primit 200 de lei
3. Stan Aleonte, plugar din Potlogi, s-a îmbogăţit cu 100 de lei
4. Ion Preda din Pârlita, Ilfov, a plecat acasă cu 80 de lei
5. Gr. Paraschivescu, tâmplar din Bucureşti, s-a ales cu 60 de lei

„Le curgea sânge din toate părţile!”
Cursa este considerată un succes de către organizatori. Dar nu toată lumea vede un lucru bun în acestă alergare.Sub titlul „Asasinare sistematică”, ziarul „Românul” publică o „amplă relatare” pe la 17 mai 1896: „Aceste lucruri sunt adevărate omucideri sistematice! Când au ajuns la Titu (n.r. concurenţii) le curgea sânge din toate părţile: din ochi, urechi, nas, gură, chiar şi din unghii. O mulţime de alţii au căzut pe şosea şi pe câmpuri, fără nicio simţire, iar ţărănimea din împrejururi era îngrozită de această invazie de leşinaţi! Nu se ştie dacă cei reîntorşi vor trăi mult! Noi protestăm contra acestei barbarii josnice!”.