Ochelaristul cu lentilele sparte

Van Daele a adus Cupa Intercontinentală celor de la Feyenoord, în 1970, jucând cu rame groase. Ce aveau să-i fie furate de către adversari în mijlocul meciului şi călcate în picioare!

Blonzuliul acela înalt şade cu mâna întinsă, cerşindu-şi ceea ce-i aparţine! Încearcă în engleză, încearcă în germană. Degeaba! Adversarul cu numărul 6 pe tricou pasează ochelarii pe la spate. Pac, un coechipier îi ia, deja sunt la al treilea om! Ajung pe iarbă, storciţi cu bocancul şi azvârliţi spre un băţ de la corner. Tipul înalt de 1,90 metri nu ştie ce să creadă, dar e trezit de fluierul arbitrului: jocul poate să reînceapă!

Cornelius Johannes „Joop” Van Daele a fost miop de mic. Ai lui l-au dat la fotbal, la Overmaas. Pe la 13 ani, la un trial al celor de la Feyenoord, a rămas acolo. L-au aruncat în atac, impresionaţi de statura sa, apoi şi-au dat seama că băiatului nu-i bat ochii: abia nimerea balonul. L-au trecut în apărare. Au gândit că acolo trebuie doar să degajeze balonul. 1967, adică 20 de ani, l-au prins lustruind banca de rezerve.

Şi-a dat seama că fotbalul nu este de el, că nu poate trăi numai din obosirea pelotei. S-a angajat casier la Poştă. O trupă micuţă s-a interesat de serviciile sale, dar cei 90.000 de florini ceruţi de Feyenoord i-au speriat pe căpriorii de la SVV Haga, aşa că eroul nostru a rămas pe meleagurile natale.

Ploaia de monede de pe „La Bombonera”
Ernst Happel a sosit la echipă. L-a plăcut, deşi, sincer, când îi vedea ochelarii cu rame groase, nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Dar, cu toate acestea, l-a dus într-un birou, i-a dat un stilou şi, pe 10 iunie 1970, l-a „uns” profesionist.

În mai 1970, Feyenoord, fără Van Daele, a trecut de Celtic şi a cucerit Cupa Campionilor Europeni. A primit bilete pentru „Intercontinentală” care, pe atunci, se disputa în două manşe. Au purces la drum, au ajuns în Argentina, pentru duelul cu Estudiantes La Plata. Veron cel bătrân, Carlos Bilardo şi o atmosferă infernală. 2-2. Van Daele iar n-a prins tricou, a mulţumit Cerului că a scăpat neatins după ploaia de monede de pe „La Bombonera”. 50.000 de oameni. Pe 9 septembrie, acasă, iar rezervă. E 0-0 când Ernst Happel vine spre el. „La încălzire!”, aude.

Se ridică, îşi pune ochelarii. Coen Moulijn îi face loc în minutul 61. N-apucă să se deprindă cu becurile, abia află în ce parte trebuie să atace. El, eterna rezervă, fundaşul de aproape doi metri, ochelaristul, e găsit de atac la un cioc de barză de careul vrăjmaş. Prinde un drept de aur fix de la linia de 16, iar Oscar Pezza e învins. 63.000 de suflete urlă, colegii cad peste el.

De unde a răsărit ceaţa?
Când îşi revine, nu mai vede nimic. E ceaţă totală. Duce mâna la faţă. Aoleu, unde-s ochelarii? Oscar Malbernat, un rudimentar argentinian, i-a furat direct de la ochi. „Pasă” până la Flores, de aici la Pachame, care-i calcă în picioare. Imaginea e incredibilă: într-o finală de Cupă Intercontinentală, un fotbalist olandez, cu mâna întinsă, se milogeşte de unul argentinian să-i înapoieze… ochelarii: „Te rog din suflet, am nevoie de ei!” .

Maseurul olandez sare ca ars. Ştie că fără ochelari, Van Daele e ca Hercule fără mantie. Scotoceşte în trusa sa medicală, taie, repede, leucoplast, lipeşte ce e de lipit. Dar lentilele sunt sparte. Pachame, după meci: „În America de Sud nu era voie cu aşa ceva. I-am spus arbitrului, dar nu a vrut să audă”.

Veron e mai direct: „I-au căzut de la ochi. Un coechipier, un argentinian neatent, i-a călcat. Asta a fost!”. Van Daele dispare, total, din joc. E doar la număr. Minutele trec greu, însă, când don Alberto Tejada Noriega respiră în fluier, Feyenoord Rotterdam este deţinătoarea Cupei Intercontinentale, graţie ochelaristului cel fără de ochelari.

Stă până în ’77 la echipă. Mai trece pe la Fortuna şi pe la Excelsior, apoi se lasă. În muzeul de la stadion, alături de „Intercontinentală” odihnesc nişte ochelari sparţi.

* Sursa: ABC Futbol