Tacul, creta şi 50 de halbe

Bill Werbeniuk a fost un specialist în snooker care rădea şi 15 litri de bere la o singură partidă, chiar acolo, lângă masă. "Când voi începe să tremur, voi rezema tacul de albă", glumea

„Bill, băiatule, e groasă dacă nu te opreşti! Groasă rău! Dai în Tremor Esenţial, ceva urât, cea mai frecventă tulburare de mişcare. Spasme, mâinile vor pleca la drum involuntar, apoi capul, chiar şi vocea îţi va tremura. Pricepi?”. „Da, clar! Cum ai zis că-i spune la treaba asta?”. „E.T., adică Tremor Esenţial!”. „Mamă, ce tare, o să fiu ca extraterestrul lui Spielberg şi o să iau Premiul Oscar. Wow!”. E clar, Bill nu a priceput nimic.

Când se născuse, ăl bătrân era la bulău. Jaf armat, posesie de droguri, furturi, un meniu extrem de sofisticat. Se intitula William Alexander Werbeniuk, pentru că ăl şi mai bătrân, bunicul, venise în Canada din Ucraina. Familia ţinea o sală de biliard în Winnipeg, acolo unde micuţul „Bill” prinse a respira. La opt ani, mânuia cu măiestrie tacul. Cliff Thorburn, canadian de-al său, primul câştigător de Campionat Mondial de snooker atunci când acesta s-a disputat, în 1980, în afara Marii Britanii, a aflat de el. Aşa că au pornit să facă show şi să câştige bani. Tot atunci, „Bill” s-a apucat, cu seriozitate, şi de celălalt sport: berea.

Încălzire cu şase albe
La profesionism a trecut în 1973. Înainte de fiecare meci se încălzea cu şase halbe. Apoi, între jocuri, câte una de fiecare pauză. La final, se dregea. În vârf de carieră, atingea şi 40-50 de halbe pe zi. Era „ticălos”, iubit de către public. Lua tacul, îl mângâia cu cretă, apoi, asemeea lui Peter Falk, Columbo, îşi aducea aminte de ceva.

Rădea un „pint”, scotea, din buzunarul vestei, o batistă, tuşina mustăcioara şi… la joc! Nu era doar un băiat cu gâtul uscat precum un şorţ de sudură: de patru ori „sfertfinalist” de Campionat Mondial, semifinalist în UK, locul 8 în sezonul 1983-1984. „Am legat 10 ore de snooker şi am câştigat 20.000 de dolari. Apoi, în 20 de minute, i-am pierdut pe toţi”, avea să spună.

La partida cu John Spencer, în Australia, a culcat pe masă 76 de halbe! Scoţianul Eddie Sinclair i-a acceptat provocarea. Greşeală imensă: la a 42-a „căniţă” l-a băgat, la propriu, sub masa de joc. Apoi, Werbeniuk a zis: „Acum să mă duc şi eu către bar, să beau ceva de calitate”. Da, nu a terminat, niciodată, pe primul loc, dar i-a învins pe toţi greucenii perioadei sale.

Rupt în fund, burtă cu streaşină
Camerele tv stăteau mult pe el. BBC-ul i-a transmis întâlnirea cu Dennis Taylor, meci în World Team Tournament. Pentru că poseda o burtă cu streaşină, nu prea avea trecere. Aşa că la un moment dat, pe când se pregătea să lovească, pantalonii i-au plesnit, „live”, pe BBC. S-a întors către public şi a zis: „Care te-ai descărcat?” A mai contat rezultatul final?

Până prin 1985 n-a avut probleme. La o miuţă cu Joe Johnson, a reuşit ceea ce comentatorii au botezat „lovitura secolului”: alba era departe, a lovit-o, a sărit peste o bilă, a nimerit-o pe cea pe care trebuia s-o nimerească şi a trimis-o la culcare în buzunar. Vederea i-a cedat prima. Apoi, mâinile. A trecut pe Propranolol.

Comitetul Internaţional Olimpic a introdus produsul pe lista substanţelor dopante. S-a certat, a motivat că-l ajută în problemele de sănătate. În van. L-au suspendat. În 1990 a disputat ultimul său meci. S-a retras în Canada natală, după ce colindase întreaga lume. A tras la Vancouver, alături de mamă şi de un frate. Cel care câştigase, în întreaga carieră, peste 140.000 de dolari nu mai avea nimic la saltea. A intrat în faliment, în 1991.

Comunitatea, generoasă, nu l-a uitat, aşa că a primit un fond special, pe probleme de sănătate. L-au întrebat dacă regretă ceva. „Da, prietenia acelor vremuri. Ne duelam pe masă, apoi mergeam, cu toţii, să bem o bere, până ne băgam sub masă”…

William Alexander Werbeniuk s-a stins pe final de ianuarie, 2003. „Big Bill”.

* Surse: The Times, Drunkard