Renata şi Everestul înotătorilor

Pe 23 august 1988, Renata Agondi încerca traversarea Canalului Mânecii. Echipa greşea, ajungea să concureze paralel cu coasta franceză. Prima femeie care-şi pierdea viaţa aici

Vorbele acestea îi rămăseseră stigmatizate pe creier aşa cum floarea de crin, semnul osândiţilor, ajunsese pe umărul lui Milady de Winter, în capodopera cu muschetari a lui Alexandre Dumas cel în vârstă: „Fetiţa mea, rechinii adevăraţi înoată în mări şi oceane, nu în bazine de 50 de metri”.

Renata Agondi avea cam 17 ani când le-a auzit din gura antrenorului Ariel dos Santos, unul dintre primii brazilieni care făcuseră asta. Se apucase de înot la opt ani, la Fluminense, în Rio de Janeiro, unde cucerise şi primele medalii. Dar dom’ profesor, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, o voia afară din „piscină”, cum glumea el, o vedea înotând 30, 40 de kilometri. Aşa că se despărţise de el, cu lacrimi în ochi, şi plecase spre Sao Paulo, în ape deschise.

Curând, devenise una dintre cele mai bune sportive de gen din patria lui Pelé. Dar aici femeile parcurgând, în apă, distanţe imense erau abia la început, aşa că prin 1986, la 23 de ani, a venit peste Atlantic, în Europa. Prima femeie din istoria Braziliei care a traversat Capri – Napoli, în Italia, o probă tradiţională de 36 de kilometri. A terminat pe trei, cu nouă ore şi 27 de minute, un timp excelent.

Cap-compas Canalul Mânecii
Prin 1987, după ce prinsese experienţă, s-a lungit la un telefon cu Ariel. Vorbeau o singură dată pe săptămână, în weekend. „Renata mea – l-a auzit – trebuie să încerci Canalul Mânecii. Acesta este Everestul nostru, al înotătorilor în ape deschsie”.

S-a pus pe „săpat”. A aflat de căpitanul Matthew Webb, primul om care, pe la 1875, s-a încumetat să treacă de la Dover la Calais în 22 de ore. A aflat că de atunci, vreo 15.000 de voinice şi voinici luaseră în piept valurile. Unii cu succes, alţii… A găsit cum bat curenţii, pe unde e bine să o apuci, a stat de vorbă cu cei de la Asociaţia Înotătorilor din Canalul Mânecii. Acasă, toată lumea aflase, ziarele şi televiziunile o căutau deja.

A stabilit totul pentru 23 august 1988. Avea 25 de ani, urma să atace un Everest diferit. În linie dreaptă, puţin sub 34 de kilometri. A vorbit, pe 22, cu Ariel, i-a spus că are emoţii, dar că se găseşte extrem de bucuroasă. A stabilit ultimele detalii cu Judith Russo, „tehnicianul” ei, cea care urma să verifice tot: starea fizică a Renatei, distanţa parcursă, valuri, curenţi. A plecat din Dover. Nu-şi propusese să bată recorduri mondiale, ci doar să ajungă cu bine pe pământ francez.

Cine-a fost de vină?
După 10 ore şi 45 de minute a simţit că ceva nu e în regulă. Din şalupă, Judith ar fi trebuit să-i spună că totul e ok. Dar nu era aşa. Greşise tot, vasul naviga paralel, nu perpendicular pe Calais, aşa că ţărmul nu avea cum să fie aproape! Obosise, gândea că va auzi „Mai e puţin!”, însă… nimic. Fizic, mai putea, dar mintea nu dorea să o mai ajute. Din barcă au văzut-o. I-au aruncat un colac, dar asta însemna descalificarea. „Trebuie să te prinzi de el!”, i s-a urlat.

„Mai bine mor decât să urc în barcă!”, a răspuns. A dat mai tare din braţe şi picioare, nervoasă. Voia parcă să scape de echipaj. „Sprintul” acesta a declanşat totul…N-a mai putut înota. N-a mai putut sta la suprafaţă. Când Judith a ajuns la Calais, ultima stăpânire englezească din Hexagon, Renata părăsise, de ceva vreme, această lume. A patra victimă de la Webb încoace…

Martorii au declarat că antrenoarea a dorit s-o scoată din apă, dar sportiva a refuzat. Autorităţile au acuzat-o pe Russo că a lăsat un om să moară. A scăpat cu o cauţiune de 48.000 de dolari. Toate regulamentele s-au schimbat la nivel mondial, s-au făcut valuri mari. S-au scris cărţi, s-au tras filme.

Renata Agondi a fost înmormântată aproape ca un şef de stat. Trei oameni nu şi-au mai revenit, de atunci, niciodată: mama, tatăl şi Ariel.

* Surse: apnews, oglobo