Marele Blondin

În vara lui 1859, unul dintre cei mai mari acrobaţi ai lumii, Jean Francois Gravelet, îşi începea povestea de iubire cu Cascada Niagara, pe care avea să o traverseze, pe frânghie, de peste 300 de ori!

1858. Iarna. Frig de faci ţurţuri sub nas. Un tip mic de statură, pe la un 35 de ani, sporovăind non-stop, vorbind pe limba lui Voltaire, notează într-un carneţel ceea ce vede prin ochean. Se dă un pas în faţă, se dă doi în spate, pune nişte „X”-uri pe foaie. Cascada Niagara e pe jumătate îngheţată. „Domnilor, la vară o trec!”, spune omul de 1,65 m.

30 iunie 1859. Cifrele oficiale vorbesc despre 25.000 de oameni. Legendele, de 100.000. Dăscălime, popi, mofluji, ziarişti, primari de mari oraşe, copii de ţâţă. Canadieni şi americani, mulţi sosiţi din îndepărtate zări. O funie groasă de 8 cm, lungă de 335, şade spânzurată de doi copaci, la 50 de metri de apele învolburate. Omuleţul ia o prăjină de opt metri, suie pe odgon şi purcede la drum. Nu e asigurat. Paserile cerului se opresc din zburat, muşteriii din respirat, parcă şi învolburatele cataracte cad mai domol. Tipul ajunge la jumătatea distanţei.

Fluieră după „Maid of the Mist”, faimosul vaporaş, care ancorează sub el, în hău. Cu o mână lasă o frânghie la bord, prinde gâtul unei sticle de vin, o trage sus şi bea. Apoi, din nou la drum. 23 de minute durează traversarea de la un capăt la celălalt. Lumea aplaudă, dar e doar prima repriză. Se odihneşte un sfert de ceas, o ia îndărăt. De această dată cară ceva în spate. E un dagherotip, strămoşul aparatului de fotografiat. Iar parchează pe la mijlocul frânghiei, acum trage poze. Termină cu bine şi a doua excursie. E puţin trecut de ora 6, la amiază, când Jean Francois Gravelet e aclamat de pe ambele maluri!

Dar cine-i frumosul nebun?

Acrobaţii-s ca poeţii: născuţi, nu făcuţi!
De mamă şi de tată-i francez. La cinci ani e dus la „Şcoala de Gimnastică” din Lyon după ce legase o sfoară de două scaune şi mersese pe ea. La şase luni de antrenament e cunoscut drept „Băieţelul minune”. La tinereţe, prietenii spun că e „tot numai un spirit”. Se angajează la circ. Primeşte porecla de „Marele Blondin” deşi e mic de statură. „Noi, ăştia de mergem pe funie, suntem asemenea poeţilor: născuţi, nu făcuţi”, e auzit deseori. Devine acrobat de seamă. Ajunge pe tărâm american, vrea să traverseze Niagara. O face legat la ochi, în timp ce împinge o roabă, cu managerul său, Harry Colcord, în cârcă, cu un scaun după el.

Într-o zi, cară un mic godin şi pune de-o omletă, acolo, deasupra apelor. Lumea-l iubeşte. Ajunge în China, Japonia, Australia, India. Millard Fillmore, al 13-lea preşedinte al SUA, vine să-i vadă traversarea peste cascadă.

Revine în Regat. În 1861, la Dublin, e la 15 metri de pământ când funia cedează. Cade. Doi oameni mor sub el. Monsieur Charles Blondin se alege cu o fractură. Atât! Simte că îmbătrâneşte, fondează o adevărată şcoală de acrobaţi. Între ore, mai are timp de năzbâtii. Pe 6 septembrie 1873 trece lacul de acumulare de la Edgbaston, ziarele din Albion încep a ţine un fel de cronică cu isprăvile sale. Trei neveste, opt copii. Un bărbat din Liverpool se urcă pe un cablu. „Aşa l-am văzut pe Blondin!”, spune. Madame Caroline, o acrobată, vrea să fie cunoscută drept „Marea Blondină”. Abraham Lincoln, da, acel Lincoln!, spune, la alegerile din 1864, că se simte precum „Blondin pe frânghie, cu tot ceea ce este bun în America în roaba pe care o împinge în faţa sa”…

Sfârşitul vine în februarie 1897. E înmormântat în Kensal Green din Londra. Aşa, ca o pată de culoare, peste un secol, la doi paşi de mormântul său, o placă amintea că aici a fost incinerat Freddie Mercury.

Cât despre Niagara, „Marele Blondin” avea să o treacă, pe frânghie, de 300 de ori. Pe frânghia pe care parcursese 16.000 de kilometri.

* Sursa: Smithsonianmag