Fotbalul, un sport de masă

În 1937, în plin Război Civil, spaniolul Alejandro Finisterre, rănit, roagă un prieten "lemnar" să-i facă nişte jucători din lemn de merişor şi o minge mică, din plută: naşterea "futbolinului"

„Dacă am murit, de ce gândesc? Dacă nu m-am prăpădit, de ce nu pot mişca mâna, piciorul?”. Auzi nişte voci. Simţi o adiere de deget ce-i îndepărta praful de pe ploape. „E viu, uite unul viu!”. Câteva mâini zdravene îl extraseră dintre tonele de moloz. Apoi, linişte.

Se trezi pe un pat de spital. „Chavalito, eşti în Montserrat. Prima oară te-au dus la Valencia. Acolo au zis că eşti prea grav, te-au trimis încoace!”. Stai niţeluş! Plecase din La Coruña, ajunsese în Madrid, de acolo, rănit, la Valencia şi, de aici, la Barcelona. Ce era cu el?

Venise pe lume în 1919, în Galicia, Spania, la Capul Finisterre, locul pe care romanii cei vechi îl considerau capătul lumii, „finis terrae”. Se intitula Alejandro Campos Ramirez, dar, pentru că se vedea poet, îşi zisese Alejandro Finisterre. Tatăl său ţinea, local, un magazin de pantofi. Europa mirosea a praf de puşcă, afacerea murise. Ajunsese, sărman, la Madrid. N-avea bani de liceu, dar directorul, văzând setea lui de carte, îl puse să aibă grijă de elevii mai mici, pentru a-l lăsa, gratis, la cursuri.

Spitalul unde nimeni nu juca fotbal
Apoi începu’ Războiul Civil Spaniol. În noiembrie 1936, în timpul bombardamentelor din capitală, clădirea în care locuia a fost culcată la pământ. Aşa ajunsese pe un pat de spital. Avea doar 17 ani…

Aici nimeni nu putea juca fotbal. Copiii de seama lui – sau mai mici – ar fi ieşit afară, dar erau ţintuiţi de paturi. Ideea cu fotbalul acela cu jucători din lemn, rânduiţi pe nişte bare, pe un suport asemănător unei mese, îl chinuia de ceva vreme. Văzuse o singură dată o astfel de piesă – nişte marinari englezi, debarcaţi pe tărâmuri iberice căraseră după ei, din Albion, o masă plină de omuleţi – şi, de atunci mintea îi rămăsese acolo. Era însă ceva modest, empiric…

În ianuarie 1937, la spital fusese vizitat de un bun prieten, Francisco Javier Altuna, un tip ce făcea mobilă, un „lemnar”, cum îi spune el. Omul s-a uitat puţin ciudat când Alejandro i-a cerut „o masă mai mică decât cea de ping-pong, cu două porţi scobite, cu fotbalişti din lemn de merişor turcesc, mingea din plută, iar barile ce trec prin ei să fie din oţel”. A, şi să aibă picioarele dezlipite, nu prinse, ca până acum!

„Paco” a trebăluit la ea o lună. Finisterre, organism tânăr, a părăsit halatele albe. A primit noua jucărie, a studiat-o, a modificat ce era de modificat şi, în februarie 1937, s-a prezentat la Oficiul de Invenţii din Barcelona. I-au dat patentul pentru „futbolin”. Dar războiul nu avea timp de joacă ori de jocuri. Trupele lui Franco avansau, aşa că Alejandro a trebuit să părăsească oraşul. S-a tras înspre Pirinei, i-a trecut la pas. Într-o noapte, pe o furtună cruntă, papirusul cu recunoaşterea invenţiei i-a fost luat de ploi.

Tată fără „fiu”, dar bunic cu mulţi nepoţi
Anii au trecut. În 1948, la Paris, unde se stabilise, a văzut, într-un magazin, fix în geam, o masă de futbolin, invenţia sa. I-au spus că jocul prinsese în Spania, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, că ajunsese în mai multe state europene. A mers, glonţ, la Asociaţia Internaţională pentru Refugiaţi. A explicat ce şi cum, că el este tatăl legitim, nu prea l-au crezut, dar, ca să scape de a sa gură, i-au dat nişte bani.

Cu ei a plecat peste Atlantic: Ecuador, Guatemala, Mexic, Argentina. S-a întors în Spania abia după ce apele se limpeziseră, în timpul Tranziţiei. Câţiva fabricanţi de futbolin din Valencia produceau mesele în număr destul de mare. S-a dus la ei. L-au ignorat. A vrut să uite de „copilul” său. A devenit editor, poet, publicist, s-a ocupat de scrieri. S-a stins în februarie 2007, la 87 de ani. I-au aruncat cenuşa acolo de unde plecase, la Finisterre.

Astăzi, din 46.000.000 de spanioli, 20 la sută declară că sunt pasionaţi de futbolin. Mici, mari, femei, bărbaţi. Toţi sunt nepoţii lui Alejandro, un Gepetto de fotbal de masă, de care nimeni nu-şi mai aduce aminte.

* Sursa: Revista Contexto